Vremuri (noi) de bejenie…

A sosit vremea plecării în vacanță a tuturor. Pleacă și românii în vacanță în… România; din Italia, din Germania, de peste tot de unde au luat drumul pribegiei, ca să facă rost și ei de niște bani. Că de, se întorc cu portofelele pline de “euri”, care, la drept vorbind, nu înseamnă cine știe ce, dar, pentru românii de acasă, să vii cu vreo mie de euro înseamnă mult. Dar, să vă povestesc un pic ce înseamnă să fii la lucru în Italia. Să vă povestesc ce înseamnă să lupți pentru o identitate în Italia. Să știți că lucrurile nu sunt așa cum vă vor povesti ei…

 

Ceea ce se întâmplă cu toți emigranții (sosiți de peste tot) este o mare rușine și o dramă, în același timp. Ajungi aici, iar umilințele și nedreptățile pe care le înduri sunt de nedescris. Există români care nu au încă permis de ședere (sogiorno), chiar dacă sunt în această țară și de 10 ani. De ce? Nu pentru că nu se țin de treabă, nu, ci pentru că patro-nii nu vor să-i ajute să le facă documente, adică să-i angaje-ze. De ce? Pentru că patronului italian îi convine de minune ca muncitorul de rând să-i lucreze cu 2 euro pe oră, știind că dacă îi va face documente el va pleca unde va lua 8-10 euro pe oră, având permisul de ședere. Și uite-așa, românul trage și muncește, pentru ca el să știe că în România acei 600-700 de euro, pe care îi face el în Italia, valorează ceva, în schimb, aici nu valorează nimic. Și apoi, cel ce trăiește aici trebuie să aibă și un aco-periș, mai trebuie să și mă-nânce, mai trebuie să meargă și la lucru (care, între noi fie vorba, nu-i ca la noi, aproape de casă), la cel puțin 40-50 km, în cel mai fericit caz. Benzina te costă cam 200-250 de euro pe lună; gazdele costă și mai mult. Când auzi un român că spune „mi-am luat casă”, nu vă grăbiți să-l invidiați; asta înseamnă că, după ce 3-7 ani a stat împreună cu alți 5-6 români într-un apartament cu două-trei camere, împărțind prin rotație bucătăria, baia (în cel mai fericit caz în apartamentul cu trei camere găsești două băi, dar acestea costă lunar în jur de 700-800 de euro pe lună) a reușit, în sfârșit, să-și închirieze el singur un apartament sau o garsonieră și este în stare să-și cheme familia pentru o scurtă vacanță. Vreau să vă spun că banii făcuți aici sunt făcuți cu sânge și… în genunchi (și la propriu și la figurat). Câte umilințe îndură românii! Mai rasiști ca italienii nu găsești pe tot pământul! Consideră că noi venim aici pentru a le fura munca. Nimic adevărat, pentru că ei, serviciile pe care le facem noi, nu le fac, nu le-au făcut și nu le vor face niciodată la plata pe care o acceptă românii. Ceea ce este jalnic e că, în ultimii doi ani, a început să emigreze intelectualitatea românească, cea care acceptă posturi de lucru din cele mai umilitoare. Și, pentru că vremea poveștilor a trecut de mult, pot spune că românii au uitat totul; au uitat cum se face borșul bucovinean, au uitat de găluștile moldovenești, au uitat să cânte și să joace la nunți, au uitat să respire aerul tare al dimineților noastre, au uitat gustul mămăligii și, mai ales, au uitat să râdă sănătos, cum o facem doar noi. Nu-i întrebați, dacă-i întâlniți, cum este viața în Italia, pentru că poate vă vor spune adevărul peste ani și ani, când rănile se vor mai închide – acum NU. Și, dacă-i întâlniți, invitați-i în casă și puneți-le dinainte un pahar cu apă: veți vedea ce însetați sunt românii, veți vedea cum vă vor mulțumi, chiar dacă ei în bagaje au adus whisky. Pentru că apă mai proaspătă ca la noi nu există! Și râuri mai limpezi ca la noi nu sunt! Aici sunt râuri, dar sărate de lacrimile vărsate, de dorul și de jalea după ceea ce înseamnă cuvântul ACASĂ … C. CASANDRA