Viața la țară, în variantă nouă

Mă numesc Toader Șomuz din Pleșești de Fălticeni și mulțu-mesc lui Dumnezeu că sunt țăran get-beget, că, Doamne ferește, de-aș fi târgoveț aș deșăla băncile din parc sau, mă rog, aș bate babaroasele cu prietenii de sama mea în fața blocului pân’ la loc comanda. La începutul fiecărei luni, bate, bade, talpa pe la cele farmacii pentru medicamentele compensate și gratuite – alergătură ca după fata morgana, „azi o vedem și nu e”. Vărul meu de la oraș, medicul, a recunoscut într-o zi: „ăștia de la oraș devin, cum înaintează în vârstă, ipohondri”. Necaz pe capul meu, caută DEX-ul și vezi, bade, înțelesul – bolnavi închipuiți. N-am priceput însă de la dumnealui, doctorul, ce este cu „camera de pong-ping”.

 

Baba Frosa, confidenta mea, mi-a spus cu gura ei că n-a avut o cameră specială, dar despre asta… a avut 12 copii, care sunt toți la casele lor. M-am luat și eu ba după mama, ba după tata și n-am vrut în ruptul capului să plec din sat; și asta, după ce m-am convins, vorba poetului-filozof, că veșnicia s-a născut la sat. Eu, bade, o iau de bună și chestia aia: „La început țara noastră a fost o țară de sate”, prin urmare veșnicia avea cum să se nască aici. Nu uita, iubite târgoveț, la noi începe mai întâi cântecul și abia după aceea răsare soarele și omul de aici are mult mai multe de făcut: dă cu coasa, cu sapa, adună, dă la un pui, trage o vacă de țâțe, citește gazeta, își dă cu părerea despre Miron Cozma, îl caină pe domnul Iliescu. Satul s-a cam stricat, țăranul are (care are), dragă Doamne, oleacă de bucheliște, dar n-are cum o… exploata: lucrările agricole, pesticidele, îngrășămintele sunt cumplit de scumpe. Satul românesc este îmbătrânit și depopulat. Tinerii pleacă la lucru în străinătate, iar la întoarcere nu mai aduc cu flăcăul de odinioară. Cine mai îngenunchează la capătul ogorului, își face cruce și sărută țarina? Nimeni. Satul copilăriei mele a murit odată cu aceasta. Au dispărut horele, clăcile, mica industrie a satului, țesutul, dogăritul, fierăria, cizmăria… Așezămintele culturale s-au dus. Au rămas, mai bine zis s-au înmulțit, crâș-mele, ca un mijloc de intoxicare în masă, alcoolism, sărăcie, familii dezorganizate. Comunismul a schimbat mentalitatea rurală despre muncă, despre relațiile interumane. Ca și la oraș se observă că în sat își face loc efectul negativ al unui „civism după ureche” – „doar e democrație!”. Domnul Trandafir nu mai priveghează la descărcatul carului cu fân. Primarele (!) e primul mare latifundiar al localității, devenit baron local prin aceleași tertipuri ale șefilor săi de la județ. Clăcășia a reînviat, clăcașii, cei de la 416 citire (legea venitului minim garantat), fac clacă pe „moșia” micului baron local, care are probleme mari – famelie mare… pensie alimentară etc. Poliția nu e tot-deauna cu noi: vara se dă „cu laba” la fân, toamna se dă „cu laba” în holdele aurii, iar iarna se dă iama în codru, „ca-n codru”. Autorii – necunoscuți; e drept, lotrii nu-și dau bu-letinele. Pe oamenii legii îi doare în cot dacă sunt prinși cu oca-ua mică. „Tăinuirea infractorului” – literă moartă. Nu zic, nu e regula, e poate excepția – dar e. Noroc că natura și munca în mijlocul ei îl fac pe om mai robust, și asta o știe domnul Cinteză, că ne-a tăiat complet de la medicamentele compensate și gratuite. Mulțumesc din inimă partidului că nu ne mai pune la cazne, înghesuială, înjurături; eu, pe onoarea mea, iau de bună porunca domnului Băsescu: „Să trăiți bine!” Și nu mă plâng. Uneori, blestem industria minciunii în chestia laptelui: vin șol-ticarii, ți-l iau de la poartă, dar plata, deși modică pentru un li-tru, nu au mai făcut-o din februarie. Jmechjerii-șolticari se fac că plouă. Legile proprietății – câte guverne atâtea interese; din nou problema comasării – le-am trăit-o cândva cu ghionturi, bătrânul meu cu Canalul, acum cu pensia viageră. Lucrătorii de azi ai pământului sunt, în cea mai mare măsură, pensionarii satelor. După ei, potopul. Unde sunt fondurile europene, unde este ANCA (Agenția Națională de Consultanță Agricolă), unde sunt întreprinzătorii satelor? Singura acțiune cu iz european de pe la noi este crotalierea animalelor, încolo, sufletul lui nenea Iancu, democrație, libertate pe pâine. Mai gravă este problema tineretului rural, debusolat, fără un ideal anume, care părăsește satul parcă jenat că s-a născut aici. Nu sunt nostalgicul vieții patriarhale, ci adeptul satului-sat. Aici am muncit de când mă știu, condus de un principiu robust: decât codaș la oraș, mai bine… Acesta îmi este siviul (C.V.), pe care îl semnez propriu. TOADER ȘOMUZ țăran get-beget din Pleșești