Purtat de la Ana la Caiafa

La 5 aprilie 2005, am predat, la abatorul din comuna Udești, pe Steluța, o vacă de 7 ani, prin rasă și greutate, la standarde europene. Am predat e doar o formulare eufemistică; în fond, despărțirea de Steluța s-a petrecut dureros, ca de cineva foarte drag din orice familie țărănească, unde pierderea unui animal echivalează cu pierderea unui copil, a mamei, a tatei. Țăranul o spune: “În vaca de lapte îmi sprijin ochii”. Dar să vezi cum a fost, de-am ajuns la despărțire. Organele sanitar-veterinare din comună au depistat-o pe Steluța bolnavă de leucoză, diagnostic confirmat și de o comisiei a DSV Suceava, special consti-tuită și care s-a deplasat la locuința mea. În conformitate cu legislația actuală, statul acordă dintr-un anumit fond, probabil european, o subvenție, pentru asemenea situații.

 

Mi-a fost sugerată ideea întocmirii unui dosar, cu o sumedenie de aprobări și semnături. Birocrație!, mi-am zis, dar necesară în chestiunea aceasta, fiind vorba de primirea unei sume aprecia-bile de bani. Dosarul a fost înmânat de către soția mea doctorului Botezan de la DSV Suceava, dumnealui garantând că, într-un timp foarte scurt, va fi înaintat Direcției Agricole, aceasta urmând să-l pună în plată. Ca cel care am ca pasiune, transmisă din tată în fiu, și pe cea de a crește animale, aștept de un timp dureros de lung să intru în posesia unor drepturi ce mi se cuvin. Alertat oarecum de întârziere, m-am adresat telefonic la DSV Suceava, căutându-l pe dl dr. Botezan; pe un ton plictisit, cineva îmi spune că dumnealui e în concediu (e dreptul omului) și că dosarul a fost înaintat Direcției Agricole: “Stați fără grijă!”, mă asigură personajul masculin de la capătul firului. N-am încredere în răspunsul caragialesc al funcționarului deranjat și merg mai departe, la Direcția Agricolă. Acolo, nimeresc un număr de telefon (511039), și cineva amabil mă pune în legătură cu doamna Ionaș. Îi explic dumneaei ce și cum, dar stupoare, dosarul nu se găsește acolo. Doamna Ionaș îmi simte amărăciunea din glas și îmi spune că va interveni dânsa la DSV. O face, într-adevăr, dar fără folos – dosarul nicăieri. “Poate știe dl Botezan, dar asta, când vine din concediu”, îmi răspunde hăt într-un târziu o altă voce morocănoasă de la DSV. Va să zică așa, m-am despărțit de Steluța pe 5 aprilie și ar fi trebuit să-i fac panahidă la 9 și la 40 de zile. N-am putut, că nu mi-au dat „ăia“ banii, dar musai trebuie să respect tradiția și să-i fac la 6 luni. În mediul nostru țărănesc este o vorbă: cuvântul e sfânt. La noi se cumpără și se vând vite, case, pământ, cu vorbe (fără acte). Acum, despre mine ca despre mine, mai știu să deschid câte o ușă, pe ici, pe colo, dar mă întreb cum s-ar descurca bătrânul meu, de-ar mai trăi? Lui, desigur, i s-ar face lehamite și ar blestema ușor ironic: “Să vă fie de cap și de ciolane!”. Eu însă, mai arțăgos, suport calvarul purtatului De la Ana la Caiafa, sau, în variantă modernă, clientul meu batjocura noastră. MIHAI NICHITA, Pleșești