Generoasele sovromuri (II)

Titlul sub care a apărut articolului anterior şi pe care îl păstrez, Generoasele sovromuri, l-am gândit însărcinat să spună că nu e vorba aici în primul rând de sovromuri în sine, deşi e important şi chiar actual să se discute propriu-zis şi despre ele, ci despre imaginea care li s-a creat şi primenit acestora continuu şi cu mare griijă şi care, astfel, le-a introdus şi le-a însoţit mereu şi pretutindeni în imixtiunea lor de ceva peste un deceniu, până prin 1956, în viaţa românilor. Precum umbra, dar cu mult mai necesară şi importantă imaginea, de aceea şi mai puţin naturală sau chiar oricât de nenaturală comparativ cu pata întunecată care ne însoţeşte când stăm în bătaia luminii, anume parcă să ni se atragă din facere luarea-aminte că în partea noastră opusă celei luminate e de găsit, reproducându-ne chipul şi mişcarea, întunericul – iar cu ce anume să se populeze acesta nu ştim, dar e de suspectat, pe bază de experienţă, că în primul rând cu sine însuşi.

Guvernul sovietic, propunătorul şi beneficiarul sovromurilor pe de o parte, cu bogată ştiinţă şi cu tot atâta aplicaţie şi exerciţiu în ale ipocriziei publice de orice anvergură, şi dincoace, în ţară, au făcut asta, în partea rezervată executanţilor interni, trimişii Moscovei cu diferite mijloace de transport şi vorbind limbi felurite, inclusiv, mai bine sau mai aproximativ şi cu un accent sau altul, româneşte şi având în buzunar ordine de deplasare cu misiuni felurite, ca şi promisiuni ferme de recompensă – fireşte că de natura puterii, oricâtă, asupra concetăţenilor – şi, corespunzător, strecurate în memorie, pilde cu felul sfârşitului acelora care s-au abătut de la linia poruncii Kremlinului. În fapt, ce altceva să i se reţină în sarcină, ce vânzare ori trădare de ţară proprie să fi făcut, să zicem, un Vasile Luca – ministru al finanţelor româneşti vreme de patru ani şi jumătate în preajma lui 1950, dar şi cetăţean şi fost deputat sovietic, viceprimar al Cernăuţilor după ocuparea din 1940 a Bucovinei? Asta în rezumat – şi e doar un exemplu mai la îndemână.

Ocupaţia, condiţiile Armistiţiului şi altele, între care sovromurile, au fost aşezate de la bun început, prin strădanii retorice – impuse de situaţie, dar şi evident interesate –, sub o lumină nu doar favorabilă, ci necontenit laudativă, exagerându-li-se uneori până la ridicol virtuţile binefăcătoare pentru ţară şi, mai ales, pentru popor. Or, ocupantul s-a purtat ca un ocupant şi încă unul de un anume fel (folclorul l-a evocat mult timp – şi nu chiar condescendent), sovromurile au jefuit pe bază de documente aparent în regulă, iar Convenţia de Armistiţiu a fost un act prin care, fără sentimente şi blândeţuri, s-a legitimat executarea silită de către Uniunea Sovietică a statul român ca urmare a participării acestuia la războiul antisovietic. Nicicum, altfel decât ca vorbe, generozitate, bunăvoinţă sau, cum se exprimă Vîşinski, adjunctul lui Molotov, în decembrie 1944, condiţii juste şi mărinimoase. Căci, zice el în regimul cinismului specific, deşi Uniunea Sovietică este învingătoare, ea nu a cerut României nici un petec de pământ românesc. Adică n-a cerut, ci a luat pur şi simplu.

Adevăruri cu adevărat grele, preluate imediat de Scânteia ca riscuri la care reacţiunea expune România, afirmă Grai Nou, ziarul direcţiunii politice de front a Armatei Roşii, în condiţiile în care până la guvernul lui Petru Groza se constată oarecare tergiversări în aplicarea Convenţiei: Armistiţiul a fost semnat de România ca ţară ce s-a recunoscut învinsă aşa cum s-a formulat în mod expres în textul convenţiei. El este deci mai mult decât o convenţie internaţională intervenită între parteneri ce discută de pe poziţii mai mult sau mai puţin egale. El constituie actul care stă la baza statutului juridic actual al României. Prin urmare, pe tonul cel mai grav, afin celui al textului Convenţiei: A nu respecta condiţiile armistiţiului ar însemna, deci, pentru România nu numai călcarea unor obligaţii internaţionale, dar şi sdruncinarea bazei însăşi a statutului ei juridic de astăzi. De asemeni, în privinţa stârpirii fascismului în România, care nicicum nu trebuie limitat la organizaţii precum „Garda de fier”, e obligatoriu să se aibă în vedere că a trecut vremea când fascismul putea încă fi prezentat drept „chestiune internă” a vreunei ţări. Mai departe, averile sovietice jefuite şi transportate în România trebuie restituite în întregime şi în cel mai scurt timp. De altfel, tocmai contându-se pe o reacţie românească pozitivă şi fermă în sensul acestor prevederi, precum şi avându-se în vedere participarea activă a României in lupta contra Nemţilor, în ceea ce priveşte despăgubirile pentru daunele provocate Patriei sovietice de cotropitorii români, Uniunea Sovietică s-a limitat la pretenţiuni minimale (în total 300 milioane dolari americani, care acoperă numai in parte pagubele pricinuite de România ţării noastre).

Pe acest fundal vine şi se impune, doritor şi aducător de pace şi armonie, corul patrioţilor. Scrie Scânteia comuniştilor aflaţi în ascensiune politică în octombrie 1944: Spre binele poporului român, România a pierdut războiul nelegiuit pe care l-a dus peste trei ani de zile alături de Hitler. Ţara ale cărei armate ne-au învins nu ne-a cerut, după toate fărădelegile comise pe teritoriul ei, capitularea fără condiţii. Uniunea Sovietică, împreuna cu aliaţii ei, Marea Britanie şi Statele Unite, au încheiat armistiţiu cu România. Ce ne arată condiţiile armistiţiului, cari au surprins toată lumea prin generozitatea lor? Acordul armistiţiului arată limpede că la încheierea lui s-a avut în vedere poporul român. Fireşte, acel popor – ideologic, nu real – pe seama şi pe umerii căruia comuniştii vin să ocupe puterea în stat pentru a o păstra singuri într-un regim teoretizat ca dat obiectiv al evoluţiei societăţii, istoriceşte obligatoriu şi definitiv. În această perspectivă e nevoie ca Scânteia să constate că dacă în ceea ce priveşte lupta armată poporul se jertfeşte, fiind prezent în liniile de foc şi în uzinele care lucrează pentru răsboi, în ceea ce priveşte opera de democratizare nu s-a făcut aproape nimic, reacţiunea punând piedici tuturor încercărilor – cum lămuritor se exprimă George Macovescu în ianuarie 1945.

Uniunea Sovietică ne ajută la refacerea economiei noastre încheind cu noi tratate comerciale prin care se fac schimburi avantajoase pentru ţara noastră şi aducând unelte, maşini, tractoare, materii prime în cadrul şi în afara societăţilor româno-sovietice. Prin reducerile şi anulările masive în cadrul executării obligaţiilor decurgând din Convenţia de Armistiţiu, prin convenţiile comerciale, prin constituirea noilor societăţi româno-sovietice (Sovrom-uri), Uniunea Sovietică ne ajută să evităm criza gravă în care se sbat alte state. (…) Uniunea Sovietică ne ajută să punem în valoare bogăţiile ţării – scrie tot în Scânteia, în mai 1946, sub titlul Cu ajutorul URSS, pe calea progresului, dr. Simion Oeriu, Comisar pentru Armistiţiu al Guvernului Român (fost tot aşa de important personaj în constituirea ARLUS). Şi nu era total neadevărat, exagerarea propagandistică încă făcându-şi mâna. Repornirea economiei naţionale era însă, în primul rând, o condiţie pentru puterea statului român de a-şi plăti despăgubirile de război, de unde şi schimburile avantajoase. Doar că maşinile, utilajele şi materiile prime nu se aduc pur şi simplu, ci fie se importă (cu o U.R.S.S. impunând preţurile şi pas cu pas exclusivitatea în materie) cu achitarea în regim comercial a costurilor, fie anumite confiscări sovietice de război se deblochează în folos propriu riguros contabilizat, fie intră în cota participaţiei sovietice la societăţile mixte. Şi e drept că adjectivarea favorabilă, tot mai mult superlativă, a desemnărilor pentru raporturile cu URSS se impune şi pe măsură ce se constată că nu există alternativă la regimul ocupantului, iar acesta ştie să profite propagandistic în perioada grea prin care au trecut românii în anii imediat următori războiului. În principal, trebuie să se probeze acum, pentru exterior, lealitate şi alegere liberă şi entuziastă a acestui drum pentru ţară, iar înăuntru, să se ofere convingător motive de sentimente pozitive faţă de Moscova şi dovezi ale succeselor statului de democraţie populară condus de comunişti şi asistat de marele prieten de la Răsărit. Un slalom delicat şi mare consumator de energii printre numeroase Scile şi Caribde, pentru că prin apele acestei mări există şi întâlniri cu alte interese decât cele sovietice şi, de asemeni, politicienii înşişi trebuie să-şi poarte atenţi de grijă, fiecare în parte.

În atare condiţii, mai cu seamă începând din 1948, frecvente urmează să fie, ani de zile, în presa românească, formulările de genul acesteia, citată după România viitoare (din octombrie 1948), anume că sovromurile reprezintă forme prin care se revarsă ajutorul de clasă al popoarelor din Uniunea Sovietică pentru ridicarea nivelului material, moral şi politic al poporului muncitor din Republica Populară Română, care sub înţeleaptă conducere a Partidului Muncitoresc Român merge cu paşi hotărâţi spre socialism – completate adesea cu un accent mai apăsat pe lupta de clasă, ca în această susţinere din Viaţa sindicală (noiembrie 1948): Pas cu pas, lupta clasei muncitoare împotriva elementelor burghezo-moşiereşti a fost susţinută printr-un puternic ajutor economic din partea Uniunii Sovietice, a cărei politică de ajutorare sinceră a tuturor popoarelor izvorăşte din însăşi structura ei politică şi economică, fiindu-i străine orice tendinţe de subjugare a altor ţări…  

AUREL BUZINCU