Lingvistul Stalin (V)

Cu o anumită frecvenţă, mai mare decât ar fi cazul, lumea concepe pragmatismul ca fiind opus comportamentului fundamentat pe o ideologie. Cutare stat este sau a devenit mai pragmatic în relaţiile lui, se poate auzi spunându-se. Adică, recunoscut ca rigid în a-şi filtra ideologic acţiunea şi reacţiile, a renunţat de tot ori numai într-o măsură, parţial, la considerentele de ordin ideologic. E însă ca în gluma – la fel de frecventă, dar nu altfel decât ca glumă – că nu pot face asta pentru că nu-mi permite credinţa (sau, măcar uşor impropriu sau persiflant până la capăt, nu-mi permite religia).

În general, ca imanenţă, comportamentul uman – ca al viului în totalitatea lui şi cu atât mai mult, în fapt, cu cât există şi funcţionează sănătos dimensiunea specificului uman – este guvernat de pragmatism. E vorba de prevalenţa naturală a determinării lui prin factori de natura celor ce dau, prin cumulare socială şi istorică, civilizaţia – lumea satisfacerii în materia nevoilor, nu însă doar de primă instanţă, ci inclusiv a celor din palierul confortului şi comodităţii –, în vreme ce considerentele, criterii generate de acţiunea restrictivă a valorilor de ordin supramaterial, calitative, autoimpuse, născute din preocuparea pentru construcţia umană interioară şi prioritizând acţiunea şi comportamentul uman în acest sens, ţin de palierul cultural. Poruncile vechi şi pe urmă, mai profund şi subtil, reforma hristică, devenite încet, nu fără dificultate, fundamente ale europenismului aflat în construcţie de sine şi azi, sunt trepte definitorii ale instituirii domeniului culturii în desprindere de cel al civilizaţiei, iar asta pe seama constatării că, în măsura în care există un rău universal, el îşi are sălaşul întâi şi-ntâi în însăşi firea omenească şi că, în consecinţă, omenirea se poate apăra de efectele acţiunii răului care o pândeşte de peste tot apărându-se de propriile porniri rele printr-o continuă zidire interioară pe temelia valorilor pe care le numim culturale – aceleaşi ori parţial aceleaşi cu cele zise spirituale şi pretinzând uneori cenzurarea şi chiar limitarea devotamentului faţă de unele valori ale civilizaţiei ori numai de anumite căi şi moduri ale slujirii acestora.

N-ar fi justificate şi nici de bun augur, ca atare, nici absenţa disocierii între cele două laturi ale facerii omeneşti cu valori, dacă vrem să le vedem bine, ferm distincte la rădăcina lor, precum nici, la capătul celălalt, spiritualizarea sau, dimpotrivă, materializarea lor abuzivă – prima, talibană fără aparţină axclusiv spaţiului care a consacrat calificativul, cealaltă, chipurile, pragmatică, neangajată doctrinar, progresistă şi cum i s-o mai fi putând zice, chiar liber-schimbistă şi ambele, în esenţă, produse de inserţie ideologică. Adică obţinute prin infuzarea deliberată şi voluntaristă – nu ca simplu experiment sau ca joacă, ci ca facere motivată prin intrese, pragmatică ea însăşi – a conţinutului uneia cu elemente ale celeilalte şi activarea decoctului în atingerea ţintei preconizate. Şi, îndată de înţeles, astfel, ideologicul fiind, în esenţă, un pragmatism mai accentuat decât altele, grijuliu în a se justifica şi legitima din nevoia unei înrădăcinări temeinice – cum oare altfel de explicat această nevoie dacă nu printr-un complex de slăbiciune proprie, prin resimţirea unui grad precar de motivare, neîndestulător în raport cu scopul care se propune.

Fireşte însă teoretizarea e pest tot o creastă alunecoasă ale cărei pante dau în ideologie când vrei şi când nu vrei şi unde nu te aştepţi – poate că mai abitir cu cât temerarul ideilor e mai înfăşurat în interese. Dar indiferent ce şi cum fac şi se fac, ideologiile sunt prin excelenţă pragmatice – întoarceri, chiar şi neconştientizate, la condiţia primară a omului, îmbogăţite însă aceste întoarceri cu datele experienţei, inteligenţei, vicleniei şi, destul de frecvent, ale ocolirii adevărului. Drept care a le suspecta (măcar) de conivenţe cu teritoriul minciunii nu pare a deveni vreodată nejustificat.

Şi atunci, revenind la ale noastre, cum să fie Stalin altfel – chiar într-un exerciţiu de lingvist, pe un teren, al limbii, anevoie de conceput ca anexabil unui interes şi totuşi, iată, văzut drept un instrument de luptă şi de desvoltare a societăţii. Doar că Stalin ţinteşte un vârf de puţini alţi impilatori de popoare atins: asimilarea lingvistică. În viziune marxistă, reiterează el, comunitatea de limbă este una din cele mai importante caracteristici ale naţiunii – cu atât mai mult, fireşte, a naţiunii socialiste, una din care naţionalul propriu-zis este alungat ca burghez pentru a i se face loc naţiunii proletare, cea chemată sub un steag unic prin sloganul Proletari din toate ţările uniţi-vă!.         Cu o invidie fără obiect îi pomeneşte Stalin pe asimilatorii turci, care au încercat să să pocească, să distrugă şi să nimicească limbile popoarelor balcanice. Or, turcii ca şi alţi cuceritori, vor fi încercat multe altele şi poate că şi asta pe anumite căi şi zone, deşi existenţa şi atribuţiile dragomanului ar spune, poate, mai curând altceva în privinţa felului lor de a percepe limba necredincioşilor, iar o limbă străină, pe de altă parte, chiar a stăpânului, se adoptă la nivel popular prin atracţia pe care o pot exercita prin intermediul ei o cultură şi o civilizaţie privite ca superioare sau aducătoare de avantaje. Dar şi aşa, prezidate, horodilnic, sfet şi comnătă – cuvinte care vin însoţind lucruri noi, în general neintegrate şi actualizate, după ce valul aducător se potoleşte, nu pentru a numi, ci mai ales pentru a evoca ceva – nu se cheamă nicicum limbă nouă. Mai mult, lesne de constatat, atitudinea în care umblă îmbrăcată în mediul lingvistic împrumutător articularea unor cuvinte precum, să zicem, bolşevic, colhoz şi colhoznic, rubaşcă, balşoi, tavarşci, bolşevic, davai (inevitabil din davai cias, davai palton), gaspadin şi grajdan, ciolovec, pufoaică şi altele, adevărat că lista lor putând fi lungă, n-ar fi de natură să indice trecerea vreodată prin pericolul real al asimilării lingvistice a românilor şi, în baza aceleiaşi constatări, deşi pare să fie altfel, nici chiar a celor care, peste Prut, au rămas cât de cât la casa lor. Alta ar fi în chip evident situaţia asimilărilor din slava veche, din feluritele ei ramuri şi, probabil, etape ale procesului – dar aceea nu este limba genialelor şi nemuritoarelor opere ale lui Lenin şi Stalin, nici a lui Puşkin, Tolstoi şi Dostoievski sau Esenin şi Maiakovski, ci a unor căutători de locuri de trai mai prielnice decât ale lor de baştină părăsite şi îndată uitate şi care, dacă au apucat să întârzie prin Carpaţi, au devenit de bunăvoie valahi, vlahi, vlohi. Şi chiar dacă dicţionarele noastre trimit numai la ucraineni în legătură cu, spre exemplu, un slav precum halip, poate fi instructivă – şi e cert că fără legătură cu reverenţa – întrebarea despre ceea ce el desemnează şi de ce anume aşa.

În cazul preluărilor din limba asimilatorilor turci, pesemne că popor nebalcanic fiind românii, nu e de crezut că am avea a reclama propriu-zise acte de pocire şi cu atât mai puţin de nimicire a graiului nostru străbun şi rezistent la scară de fenomen, probează istoria, la intemperii de multe felurile. Au venit şi de acolo cuvinte care au însoţit lucruri şi avem astfel sarma, basma, pafta, ghiveci, satâr, şalvari. Ca şi în cazul viiturii dinspre spaţiul rusesc însă, pe de altă parte, peşcheş, hatâr, bacşiş, cherem şi altele asemenea, vocabule necesare în raport cu realităţi aduse şi ele ori născute autohton prin încrucişare de moravuri şi pe care astfel de cuvinte le desemnează sinonimic, e uşor de văzut că, într-un paradox interesant în sine, folosirea este depreciativă, ea stigmatizând atât obiectul desemnării, cât şi, pe drept ori pe nedrept, spaţiul lor de provenienţă al termenilor.

Nu mai puţin amendabile sunt înţelesul neadecvat şi judecata rea pe care Stalin le aplică un pic mai târziu lui basic-english în temeiul nu al cântăririi efective a realităţii acestui idiom artificial sumar, strict comunicaţional, cât al urii irepresibile şi recomandate tuturor faţă de imperialiştii anglo-americani. Duşmănosul din fire vede duşmani şi duşmănie peste tot şi, în consecinţă, caută şi găseşte arme în orice. Deşi combate caracterul de clasă al limbii – limba naţională poate servi atât cultura burgheză cât şi cea socialistă, cultura ţărilor socialiste fiind natural socialistă în conţinut şi naţională în formă, adică din punctul de vedere al limbii – totuşi limba, fiind un mijloc de comunicare, este în acelaş timp şi un instrument de luptă şi de desvoltare a societăţii. Tocmai în calitatea ei de instrument al dezvoltării societăţii şi în îndeplinirea rolului ei cultural, limba întregului popor se vede ameninţată de acest basic-english prin care imperialiştii pun în circulaţie, pentru a-şi extinde influenţa, o limbă artificială, sărăcită, cosmopolită, ruptă de funcţia culturală, de popor şi de bogăţia pe care poporul o dă limbii vorbite şi care nu poate deveni o formă a culturii naţionale şi un mijloc de desvoltare a societăţii.

Existenţa în sine şi răspândirea lui basic-english, dar şi sugestia unui astfel de basic lingvistic se cer privite ca reprezentând mari pericole, o agresiune occidentală, încă una, în condiţiile în care revoluţia culturală se face şi prin cultivarea limbii, iar aceasta implică luptă pentru puritatea limbii naţionale – fireşte, limbă a naţiunii socialiste, în care se cultivă tendinţele comune generate de comunitatea condiţiilor cultural-sociale, precum un fond lexical al socialismului, o terminologie social-politică specifică, dar şi însuşirea terminologiei ştiinţifice pe care o consacră limba marii naţiuni ruse, adică terminologie rusească sau termeni internaţionali în formă rusească

AUREL BUZINCU

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI