Ion Grigore rămâne unul dintre artiştii care au descifrat lumea satului românesc, descoperind în structura ei lăuntrică o dimensiune spirituală de mare fineţe. Nu a privit-o de la distanţă, ca un observator rece, ci a trăit-o din interior, cu toată fiinţa. A fost un pictor al obârşiei ţărăneşti, un martor al pământului şi al realităţilor de altădată, pe care le-a transpus cu atenţie în fiecare compoziţie. Cei apropiaţi au mărturisit mereu afecţiunea lui fără margini pentru universul în care s-a născut şi s-a desăvâr-şit, ca om şi ca artist. Pentru el, satul nu era doar un subiect al picturii, ci o casă a sufletului. Provenind din satul Corni, nu departe de Fălticeni, Ion Grigore a purtat cu sine, întreaga viaţă, parfumul unui loc încărcat de tradiţii tăcute, de frumuseţi neştiute şi de continuităţi care nu s-au stins încă…
Acea lume arhaică, având credinţe curate şi rânduieli întemeiate, se află în miezul operei sale. Este un univers pe care mulţi l-au uitat, dar pe care el l-a păstrat în culori şi forme. În lucrările lui transpar simboluri sacre, lumini neobişnuite, brâie tradiţionale şi motive cosmogonice ce invocă trăiri înalte. Cromatica folosită aminteşte adesea de cea a picturii eclesiale, iar pământul însuşi capătă o vibraţie aproape liturgică. Criticii au remarcat că în universul lui Ion Grigore pământul, casele, colinele şi satul întreg par binecuvântate, atinse de o putere care depăşeşte realitatea obişnuită.
Ion Grigore a trăit, nu doar a contemplat dimensiunea tainică a fiinţei. Credinţa lui nu era de suprafaţă, ci una adâncită în fiecare gest şi în fiecare trăsătură de penel. A realizat ansambluri murale în biserici, ceea ce arată cât de adânc era înrădăcinat în tradiţia neamului său. Preocuparea sa pentru vitralii, o artă în care lumina devine limbaj al transcendentului, dovedeşte sensibilitatea cu care primea semnele lumii nevăzute.
În pictura de şevalet, tematica sacră revine constant: ţărani la biserică, grupuri de oameni pornind spre slujbă, siluete de biserici înălţate pe fundaluri de peisaj. Toate sunt simboluri ale dăinuirii noastre spirituale şi ale firului neîntrerupt care leagă comunitatea de centrul ei de viaţă, de rugăciune şi de nădejde.
Motivul luminii – prezent în opera lui – a fost interpretat de mulţi comentatori ca având o dimensiune teologică, fiind văzut ca o prelungire vizuală a luminii necreate ce se regăseşte în iconografia sacră. Nu este o lumină care vine din afară, ci una care izvorăşte din lăuntrul lucrurilor. Pictura sa aminteşte de frescele vechilor locaşuri sfinte, exprimând austeritatea care devine în acelaşi timp nobleţe.
În concepţia lui Ion Grigore, artiştii – şi mai ales pictorii – trebuie să rămână adânc ancoraţi în tradiţia poporului lor, chiar dacă nu se dedică exclusiv picturii bisericeşti. Pentru el, transmiterea valorilor era o datorie creatoare, o ardere interioară, iar viziunea pe care a îmbrăţişat-o îl apropia în mod firesc de zona artei sacre. Ştia că arta fără rădăcini este o artă fără suflet. De aceea, în multe dintre lucrările lui apar chipuri în straie populare, aşezate la ieşirea de la slujbă, unite în aceeaşi năzuinţă de a trăi sacrul în comuniune.
Biserica este, în majoritatea creaţiilor sale, centrul existenţei unui anumit loc, punctul în jurul căruia se organizează viaţa şi sensul oamenilor. În lipsa ei, totul ar fi lipsit de temelie. Fără biserică, satul este doar o adunare de case; cu ea, devine o comunitate vie. De aceea, crucea – fie că este aşezată pe turla bisericii sau înfiptă la răscruce ca troiţă – apare frecvent, devenind reper identitar, un semn al credinţei care a dat chip lumii satului. Crucea, în pictura lui, nu este doar un simbol – este o prezenţă.
Privind spre contemporanii săi, Ion Grigore a învăţat, poate, de la Horea Bernea, rafinamentul conceptual şi atenţia către simboluri – deşi Bernea investiga Drumul Crucii, în timp ce Ion Grigore rămâne fidel trăirilor ţărăneşti.
De la Sabin Bălaşa, cu exigenţele lui pentru dimensiuni cosmice, a preluat anumite subtilităţi cromatice, dar nu şi temele mitologice. Ion Grigore rămâne artistul pământului, nu al fabulaţiilor astrale.
De Dumitru Ghiaţă îl apropie dragostea pentru peisajul rural şi pentru bisericile mici, liniştite, care veghează asupra satului ca nişte faruri spirituale. Dar, spre deosebire de Ghiaţă, ceva mai sobru şi mai legat de materialitatea solului, Ion Grigore introduce mereu o dimensiune sacră, adusă parcă din tradiţia arhaică a locului.
Când eram elev la Seminar, păşeam adesea în biserica „Sfânta Înviere”, situată în imediata vecinătate a Mănăstirii „Sfântul Ioan cel Nou” din Suceava. Erau anii în care, prin osteneala părintelui Mandache Ciobotar, secondat de preotul Vasile Irimia, lăcaşul – monument istoric – se afla în plin proces de împodobire cu pictură nouă. Pentru suceveni, poate pe măsura importanţei lăcaşului, biserica Învierii era unul dintre cele mai căutate şi iubite locuri de rugăciune. Deşi nu impresiona prin dimensiuni grandioase, împreună cu zvoniţa ei voievodală, conferea o nobleţe aparte şi atrăgea mulţimi de credincioşi.
Tot atunci am înţeles, iar mai târziu mi s-a întărit această convingere, că părintele Mandache Ciobotar – un om aparent direct, fără a afişa sensibilităţi literare sau culturale – era, în profunzime, un spirit cu deschidere şi fineţe. Preţuia artiştii şi creaţiile lor, iar printre pictorii pe care îi admira în mod deosebit se număra Ion Grigore. Prietenia lor a durat ani la rând, iar după trecerea părintelui Mandache la cele veşnice, apropierea a fost continuată de Părintele Vasile Irimia.
Deşi născut lângă Fălticeni, Ion Grigore s-a identificat cu întreaga zonă a Sucevei. După cum le spunea celor apropiaţi, aproape săptămânal – sau, dacă nu reuşea atât de des, cel puţin o dată sau de două ori pe lună – făcea drumul spre Suceava. Venea cu bucurie, cu sentimentul revederii unei lumi dragi sufletului său. Într-un astfel de cadru l-am întâlnit şi eu la Fălticeni, în câteva împrejurări, dintre care una rămâne memorabilă: aniversarea a 100 de ani ai marelui artist Ion Irimescu.
Ion Grigore era un om luminos, cald, prietenos. Participa cu entuziasm la evenimente culturale, dar şi la aniversările prietenilor, ale preoţilor, ale rudelor din Corni, Fălticeni sau Suceava. Până când boala i-a cuprins întreaga fiinţă, a radiat lumină şi a format, prin exemplu şi vocaţie, generaţii întregi de oameni: consăteni, colegi, studenţi, apropiaţi… A fost un dascăl nu doar al artei, ci al vieţii.
Un moment care m-a impresionat profund a fost cel petrecut în preajma bisericii din satul lui natal, Corni, lăcaş închinat Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, în ziua despărţirii lui de această lume. Profesorii de la Catedra de Artă Monumentală au săvârşit atunci un gest plin de emoţie şi recunoştinţă: îi acordau colegului şi mentorului lor nota 10 pentru pictura realizată în biserica satului. Aceeaşi notă, simbolică, ar fi meritat-o, fără îndoială, şi pentru lucrările sale din Biserica „Sfânta Înviere” din Suceava, pentru compoziţiile din Bâldana, Dâmboviţa, de la Comăneşti, jud. Suceava, şi din alte locuri de care s-a legat sufleteşte de-a lungul vieţii: paraclisul mănăstirii Dealu, Săcele, Jud. Sibiu, Valea Lupului, jud. Iaşi şi altele.
Legătura lui cu satul natal este ea însăşi un subiect de reflecţie. Călător prin lume, stabilit la Bucureşti, prezent în medii culturale diverse, întâlnindu-se cu numeroase personalităţi ale artei şi culturii, Ion Grigore a privit întotdeauna spre biserici „ca spre cer”, după cum remarcau cronicarii expoziţiilor sale. Oricât de departe ar fi mers, inima lui rămânea ancorată în locul de unde a plecat. Iar la vremea încercărilor ultimilor ani, a ales să se întoarcă definitiv la Corni, pentru că acolo se afla rădăcina sufletului său.
Ţinutul Corni a dăruit, de altfel, şi alţi pictori de seamă precum Cezar Petrescu şi un alt frate al său, Liviu Gheorghina, fii preotului Nicolae Gheorghina din Corni, trecut la cele veşnice la începutul anilor 90, Costin Neamţu, însoţit în creaţia sa murală de remarcabila artistă a tapiseriei româneşti, Cela Neamţu, şi de fiul lor, Lixandru, absolvent de pictură monumentală. Tot din apropiere vine şi pictorul Mihai Cămăruţ, născut la Liteni, în 1904 şi plecat la Domnul în 1981. Toate aceste nume alcătuiesc o veritabilă constelaţie de artişti, iar Ion Grigore străluceşte printre ele.
Casa pictorului Ion Grigore, şcoala şi mai multe instituţii din sat poartă amintirea măiestriei lui. Satul era o „pepinieră de artişti plastici”. Parcă pământul însuşi avea ceva în el care chema la frumos.
Viaţa lui se aşază pe fundalul impresionant al unei case numeroase: s-a născut într-o familie cu 16 copii, dintre care 8 au murit de mici, ceilalţi devenind sprijin pentru cei din jur, asemenea lui.
Într-o perioadă asemănătoare a copilărit la Rădăşeni şi tatăl meu, provenind dintr-o familie cu 13 copii, dintre care 6 s-au stins la vârste fragede, iar ceilalţi 7 au dus mai departe moştenirea învăţată în casa părintească, în timpuri deloc blânde.
Toate aceste mărturii, întâmplări, chipuri şi locuri sunt menite să-l reaşeze pe Ion Grigore la loc de cinste în memoria noastră – nu doar ca pictor al lumii rurale, ci ca un om al trăirilor, care şi-a transformat viaţa într-o operă şi opera într-o cale de lumină. La el, viaţa şi arta s-au contopit într-o singură realitate. Multe dintre amintirile lăsate de Ion Grigore vorbesc despre universul de altădată al lumii în care „s-a născut veşnicia”. Mărturisea adesea cu simplitate şi emoţie: „Dragostea mea pentru sat vine din faptul că acolo m-am născut şi am crescut. Toată pictura mea poartă o undă de nostalgie.”
Crescut şi format în duhul Ortodoxiei, el a privit pictura bisericească drept o chemare înaltă, o slujire pe care a împlinit-o cu seriozitate şi cu respectul cuvenit unei tradiţii sacre. Numeroase evocări subliniază faptul că, legat cu toată fiinţa de lumea natală, Ion Grigore începea şi sfârşea anul la Corni, chiar dacă părinţii îi plecaseră demult din această lume. Îi primea pe colindători, se bucura de revederea cu rudele şi oamenii dragi. Cineva povestea, cu duioasă uimire, că se deghiza uneori într-un bătrân, dorind ca oamenii din sat să nu-l recunoască imediat – un joc plin de farmec, o întoarcere copilăroasă la rădăcini.
Ion Grigore avea un adevărat cult al prieteniei. Nu o căuta cu orice preţ, dar o cultiva cu grijă pe cea care îi ieşea în cale. Era prezent în mijlocul celor pe care îi întâlnise în diferite etape ale vieţii şi se lumina când era împreună cu ei.
Aşa a fost şi întâlnirea mea cu el în preajma unei mari personalităţi a Fălticenilor, sculptorul centenar Ion Irimescu, care a marcat un întreg veac cultural. Doi artişti, două destine, aceeaşi dragoste pentru frumos şi pentru locurile care i-au format.
Grigore a organizat, de-a lungul anilor, numeroase expoziţii la Fălticeni, Suceava, Bucureşti şi în alte oraşe; deopotrivă, participa cu entuziasm la vernisajele colegilor, prietenilor sau consătenilor.
Satul în care s-a născut şi de care a fost legat până la sfârşit avea, la rândul lui, o vocaţie artistică remarcabilă, dovedită de numărul impresionant de pictori odrăsliţi în acel ţinut. Frumuseţea locurilor, parfumul tradiţiilor, culorile pline ale primăverii şi toamnei au inspirat imaginaţia tuturor acestora. Ion Grigore a mers, astfel, pe un drum deschis de înaintaşii pe care i-a respectat cu toată sinceritatea.
Ion Grigore a fost şi un prieten al mănăstirilor, lăcaşuri care l-au influenţat în mod vizibil. În liniştea lor, sufletul lui găsea răspunsuri pe care lumea nu le putea oferi. Mai multe mănăstiri din Patriarhia Română i-au insuflat sensibilitatea faţă de cele sfinte. Unora le-a dăruit picturi de şevalet, altora le-a zugrăvit pe ziduri expresia iubirii sale pentru arta sacră. Fiecare dar era o mulţumire, fiecare frescă, o rugăciune împlinită.
De aceea, Ion Grigore nu este doar un pictor important al lumii rurale, ci şi un creştin discret, un om care iubea oamenii, preţuia clericii şi privea cu speranţă spre cer.
Uitându-ne spre fotografiile cu el, putem observa asemănarea cu monahii iconari de odinioară: chipul liniştit, barba, gestul cu care ţinea pensula – toate evocă vocaţia zugravilor trecutului, o vocaţie care, iată, a rodit şi în vremurile noastre.
Ţinutul Fălticenilor îl aşază pe maestrul Ion Grigore într-o galerie de oameni de seamă ai locului. Dar amintirea lui nu se opreşte aici: în multe alte zone ale ţării, numele lui continuă să fie rostit cu respect. Ion Grigore rămâne o prezenţă vie, despre care nu se vorbeşte doar la trecut, ci şi la prezent, ca despre un om care încă luminează conştiinţele celor ce îi privesc pictura. Iar această lumină, odată aprinsă, nu se stinge. Ea trece din privire în privire, din suflet în suflet, aşa cum a trecut şi din penelul lui în culorile care au rămas să ne şoptească tainele frumosului.
PS TIMOTEI PRAHOVEANUL
Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Comentarii