Glasul scriitoarei Angela Martin citind la Revista Culturală Trinitas a Teodorei Stanciu câteva fragmente din noua sa carte o deschide ca pe o continuare a poveştii familiei Otescu-Grozescu din „Valentina” şi din „Cartea lui Cezar”. Aceasta este o primă cheie de lectură a noului său roman, „Îngerii de bronz”, Polirom, 2026, care ne întâlneşte cu fiul Valentinei, Cezar, medic psihiatru, şi cu Lori, arhitect, şi Liesl, absolventă a Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi studentă la Psihologie, copiii săi, vienezi veniţi pe meleagurile natale ale tatălui lor. Aduceri aminte, întâlniri, proiecte, poveşti – povestea constructorului de piane arădean (originar din Slovacia) Jacques Faix, povestea, cu un accent de stranietate, a mătuşii Doda şi a soţului ei, Onkl Michl, o aventură care cheamă şi Turcia în paginile sale reprezintă trama romanului. În care îşi desfăşoară ghemul şi poveştile de iubire ale vârstnicilor Cezar Grozescu şi Benö Ion, rememorate, pentru sârboaica Rujiţa, din diferite perioade ale tinereţii lor, aceea, pasională, a lui Lori pentru inexplicabila Elif Gzel, precum şi iubirea matură, tandră dintre Liesl şi Alfi.
Ca admiratoare a traducătoarei Angela Martin de cărţi valoroase dificile sub aspectul limbajului, mărturisesc sensibilitatea mărită în această privinţă cu care i-am citit „Îngerii de bronz”. Întâi de toate frapează bogăţia vocabularului şi a forţei sale de expresie, nişte animale „nechezau”, „lătrau, schelălăiau, răgeau, scoteau răcnete sau ţipete sălbatice”, o schelă „zdroncăne”, este „hâţâită”, un motor „fornăie”, sonoritatea unor termeni mai rar folosiţi se îmbină cu plasticitatea descrierii, doi saci plini, „nelegaţi la gură”, sunt „burduşiţi”, „dezmăţaţi peste margini, le dădeau pe-afară măruntaiele”. Expresiile populare, colocviale româneşti, „a-şi lua tălpăşiţa”, „Pică pară mălăiaţă în gura lu´ Nătăfleaţă”, se simt bine la Viena, exclamaţiile în germană, ca „Ogott”-ul lui Liesl, nu întorc capul celor din Arad. De altminteri, aflaţi în România, toţi eroii principali folosesc cuvinte, expresii germane când îi au interlocutori pe Lori şi Liesl, pentru care germana este limba maternă, cuvinte, expresii pe care cititorii, atenţi în primul rând la personaje, le înregistrează cu sentimentul firescului şi cumva al unui firesc europenism (cu graniţele depăşite de povestea turcoaicei Elif din Gemlik), ei înşişi, cititorii de azi, cunoscând cel puţin o limbă străină. Nu este esperantismul lui Constantin-Doru Dominte, lingvistul, universitarul plecat din Câmpulungul Bucovinei, un alt ţinut multietnic, ci o deschidere amplă spre o lume, lumea de azi, a diferitelor limbi. Dar şi spre bogăţia limbii noastre, a limbii române, cu regionalisme, cu expresiile şi cuvintele folosite de localnicii saşi de origine sau moştenite, adoptate şi deseori adaptate (de pildă, „ştampl” pentru „păhărel de ţuică”, „pem” pentru „boem” – colonist german) de toţi cei din zonă din vremea Imperiului Austriac. Arta limbii stăpânită desăvârşit de Angela Martin merge mai departe în „Îngerii de bronz” cu „croncănitul”, „păsăreasca” Dodei, cu treptata sa despărţire de cuvinte şi cu limbajul călătorului, „un bărbat la vreo şaizeci de ani, îndesat într-o salopetă albastră şi cu bască pe cap”, care îl abordează pe Alfi pe peronul gării din Reşiţa: „Unge-am fost odată, că eram fala industriei României? Şî ce-am ajuns! Or lăsat oaminii fără salarii, tăţ´or plecat pă unge o putut fiecare. Da´acuma nu mai produc utilajă grele, cum produceam noi la Combinat, acuma fac numai ţăvăraie dă oţăl. Tăt pântru ei dară, pântru ruşi, că ăşcia au afacerile lor pân tătă lumea. Năince, CSR-u´o avut angajaţi vo trizăci dă mii de muncitori. TMK-u´nu şciu dacă mai are două mii. Restu´, afară cu ei! Altădată, când ieşeau dân schimburi, să niegrea Reşiţa dă muncitori ca dă fumingine.” Şi urcă spre treptele înalte ale eleganţei şi subtilităţii cu intelectualitatea termenilor din discuţiile dintre Cezar şi Liesl despre posibila influenţă negativă a lecturii sau despre regenerarea urbană a unei zone industriale, dintre arhitecţii Lori şi Alfi. Nu cred că am mai întâlnit în romanul românesc al prezentului o asemenea virtuozitate a limbii şi implicit un substanţial elogiu adus posibilităţilor sale ca în „Îngerii de bronz” ai Angelei Martin!
Roman al reîntâlnirii lui Cezar, dar şi al lui Lori şi Liesl cu Aradul, la care tinerii vienezi ţineau „fiindcă Lia Tante, care începuse să-i înveţe româneşte de pe la doi-trei ani, făcuse din el un mit”, astfel că ei nici „nu aveau conştiinţa că sunt români după tată, ci arădeni”, „Îngerii de bronz” este mai ales romanul unei dragoste puternice pentru Reşiţa. Este sentimentul trăit de autoare şi împărtăşit cititorilor de Alfi, atât de intens încât generează o atmosferă de basm: „Ca orice reşiţean adevărat, Alfi avea Reşiţa în sânge. O iubea aşa cum şi-o amintea povestită de bunici, dar visa acum să o desăvârşească el însuşi pe propria planşetă. O visase şi când era copil. În vis vedea cum pe cerul nopţii străpuns de coşurile furnalelor se profila ca un monstru umbra colosală a unui convertizor în flăcări, ce fornăia şi necheza, scuipând pe gură lavă de oţel.” O iubire atât de profundă, încât pune sub semnul întrebării continuarea poveştii cu Liesl în termenii obişnuiţi ai căsătoriei, ai vieţii împreună, deoarece Alfi, povesteşte tatăl lui Liesl, „nu vrea să plece din Reşiţa”, iar vienezei Liesl „nu prea cred că-i convine să se mute la Reşiţa”.
Ca şi Cezar, care nu a ajuns niciodată la Reşiţa, mulţi cititori asociază oraşul, destul de vag, unei tradiţii în industria metalurgică, dar graţie romanului îl învaţă, îi parcurg istoria începând cu prima locomotivă cu aburi din 1872, cu marea cantitate de oţel produs aici la sfârşitul secolului XIX, cu înfiinţarea în 1920 a renumitei societăţi Uzinele de Fier şi Domeniile Reşiţa, UDR, „pentru producţia de locomotive, utilaje grele, armament şi componente pentru alte industrii: minieră, energetică…” Şi care, cu subtilitate, lasă să-i recunoaştem uneori amprenta şi în nivelul lingvistic al romanului: „soarta i-a despărţit: i-a fărâmat în perversele ei concasoare pentru a-i prelucra, deturna sau turna la cald…” Dar nu în exclusivitate Reşiţa metalurgică, ci şi Reşiţa uneia din celebrele fântâni cinetice ale sculptorului bănăţean Constantin Lucaci, căruia în anul 1984 i se decernase, la Universitatea din Viena, prestigiosul, preţiosul Premiu Herder, atribuit de Fundaţia Alfred Toepfer unor personalităţi marcante, cu rol important în îmbogăţirea culturii ţării proprii şi a Europei. Şi, de asemenea, inimă a unei regiuni frumoase, de neuitat pentru vizitatori cu „priveliştile senzaţionale din zona Semenicului”, cu „neasemuita ară a Almăjului”.
Având în strămoşii paterni, originari din Carintia, printre primii colonişti aşezaţi la Reşiţa de Imperiul Habsburgic, arhitectul român Alfi Tendl visează pe planşetă un minunat „Zbor deasupra Reşiţei de foc”, care: „Spunea tot în doar câteva cuvinte: peste două sute treizeci de ani de foc viu în furnale! Pietonalul său conserva pe lungimea de trei kilometri şi la înălţimi variabile de peste patruzeci de metri traseul fostului funicular. El pornea de la cariera de calcar, din Valea Domanului, traversa râul Bârzava, centrul civic şi ajungea la staţia de sosire – aglomeratorul din Mociur”, proiect pentru care se va consulta cu Lori Grozescu, acesta cu tatăl Cezar şi bunica Valentina din Banatul României. Şi în care, la sugestia lui Lori o va implica cu promovarea sa pe lângă ambasade şi pe Liesl. Ceea ce întăreşte sentimentul lectorului că citind „Îngerii de bronz” ai Angelei Martin are sub priviri un roman european, nu numai prin geografia acţiunii sau prin limbile vorbite de eroi, ci şi printr-o astfel de lucrare. Iar faptul că acum, în aprilie 2026, chiar la ora acestor rânduri, de pe canalele naţionale de ştiri a venit spre noi vestea concretizării unui amplu proiect de regenerare urbană, şi cu fonduri europene, la Reşiţa, întregeşte acest sentiment cu acela al unui admirabil vizionarism al autoarei, încât avem în al treilea volum al Grozeştilor o carte aparte în literatura română de azi.
O carte care beneficiind de un traducător de excelenţa Angelei Martin, ar cunoaşte la Viena acelaşi succes de care, cu certitudine, se bucură la Reşiţa, Arad, Timişoara sau Bucureşti. Ori în Bucovina. Pentru că îngerii din acuarela lui Mircia Dumitrescu aleasă de Angela Martin ilustraţie pe coperta cărţii sale anunţă pentru cititorii „Îngerilor de bronz” un elogiu de fineţe adus memoriei, o carte a poveştilor de iubire la începutul secolului XXI, un document sensibil al unora din schimbările care marchează România şi Europa în această perioadă şi, mai ales, un roman al vremii noastre, un roman original, de deosebită calitate a scrisului său.
Comentarii