Cu gândul la piesele lui Zeami, am ajuns în Sado într-o noapte de octombrie, după ce petrecusem ziua în Niigata, un oraş care merită o istorisire separată. Ferry-ul nostru a plecat din Portul Niigata la 19:30, oră la care era deja întuneric, ajungând la 22:00, deci nu am avut parte de priveliştea nesfârşită a valurilor şi de briza senină descrisă de Zeami în cântecul lui.
Călătoria mi-a dat şi prilejul unui şoc cultural: majoritatea japonezilor au rău de mare, de aceea preferă să stea întinşi cât sunt pe vas; nu sunt scaune decât pe punte, pentru cei care vor să stea afară şi să se bucure de privelişte, cât e lumină. Distanţa Niigata-Sado e prea scurtă pentru ca ferry-ul să aibă cuşete, aşa că înăuntru se stă pe jos, la grămadă – femei, bărbaţi, copii, bătrâni, toţi laolaltă. Fiecare se întinde pe unde poate într-o zonă complet necompartimentată, după ce, bineînţeles, îşi lasă încălţămintea pe culoar. Colegul meu japonez, responsabilul de proiect, s-a grăbit să atenueze mirarea care ne-a făcut pe mine şi pe fotograf, un australian, muţi dintr-o dată, făcând glume: „Nu vă aşteptaţi la o asemenea privelişte, aşa-i? Caracterul japonezilor se schimbă când sunt pe vapor.” Ne-a înmânat cu căldură câte o pernă cubică, învelită în piele sintetică, din maldărul de perne dintr-un colţ – cu îndemnul subtil să facem ca toată lumea şi să încercăm să dormim. Iniţial, m-am ţinut dreaptă, încercând să nu ocup prea mult spaţiu şi având grijă să nu ating cu picioarele bagajul de sub capul persoanei in faţa mea. Însă pierzând semnalul pe mobil, cum aveam să descopăr că se întâmplă în larg, m-a luat şi pe mine somnul la un moment dat. Aşa că primele impresii despre Sado sunt de întuneric complet şi de goana taxiului care ne-a dus la hotelul unde urma să înnoptăm.
Dimineaţa a început devreme – era o zi de sâmbătă. Domnul Honma, de la Primăria Oraşului Sado, ne-a întâmpinat la hotel; urma să fie ghidul nostru, ducându-ne cu maşina la toate locaţiile pe care le aveam de acoperit.
Prima destinaţie a fost Sanctuarul Daizen, renumit pentru scena pentru teatru Noh pe care o are în curte, una dintre cele mai vechi din întreaga prefectură Niigata. Am găsit sanctuarul scăldat în lumina şi liniştea dimineţii. Scena de Noh, deschisă privirilor, fără să fie ascunsă după uşi sau pereţi de protecţie, poată fi admirată în detaliu de oricine. În fiecare an, în timpul sărbătorilor locale din aprilie şi iunie, se ţin spectacole de Noh pe această scenă, ne explică ghidul.
Surprinzător la această scenă este că în afară de pinul maiestuos pictat în fundal, cu frunze de bambus la poale – şi ele simbol de vigoare şi flexibilitate, de rezistenţă în faţa vânturilor potrivnice, are şi un soare de un roşu intens, încadrat de o semilună neagră, ca şi cum ar ieşi victorios după o eclipsă. Nu văzusem niciodată o scenă de Noh cu un soare pictat pe fundal în toţi anii dedicaţi cercetării acestei arte – care totalizau mai mult de zece la momentul vizitei în Sado. Aflu de la domnul Honma că scena a fost reconstruită în 1846 pe fundalul celei vechi, una din primele scene de Noh construite în Sado la începutul epocii Edo (1603-1868). „Credeţi că şi cea veche avea un soare în fundal?” La întrebarea mea domnul Honma a râs încurcat. „Nu avem de unde să ştim.” Bineînţeles, mi-am spus. Probabil că scena originală nu avea un soare pictat, care e simbolul puterii imperiale cu origini mitologice în zeiţa Soarelui, Amaterasu. Guvernarea shogunală din epoca Edo, deşi mai modernă şi mai deschisă la minte decât cea medievală din timpurile lui Zeami, nu ar fi permis acest simbol, mai ales pe o scenă de Noh, care în epoca Edo devenise divertismentul preferat al căpeteniilor de samurai şi al militarilor cu rang înalt.
Sado fusese desemnată tenryo, teritoriu aflat sub guvernarea directă a shogunului, care încă din 1601 a preluat controlul asupra minelor de aur şi argint de pe insulă. Militari de rang înalt aflaţi sub comanda directă a shogunului, cu familiile şi anturajele lor, se aflau permanent pe insulă. Cultura teatrului Noh a înflorit aici mai ales datorită lor, care nu se mulţumeau doar să se uite la Noh ca spectatori, ci practicau ei înşişi această artă – aşa cum se întâmpla şi la curtea shogunului în Edo, şi la curtea oricărui guvernator feudal.
Singura explicaţie pentru soarele pictat pe fundalul scenei de la Sanctuarul Daizen este, după mine, faptul că la 1846 se simţea deja decăderea puterii shogunale; oamenii de rând sperau pe ascuns ca puterea imperială să fie restaurată, iar guvernarea militară să ia sfârşit – ceea ce s-a şi întâmplat în 1868. Fiind departe de centrul puterii şi având o istorie bogată în ce priveşte exilaţii politici – toţi ajunşi aici din voinţa unui shogun, Sado mi s-a revelat dintr-o dată ca un bastion de rezistenţă al devotamentului ascuns faţă de casa imperială.
Privit prin prisma acestei istorii, a apărut o nouă posibilitate legată de motivul exilării lui Zeami: nu cumva fusese bănuit de shogun că îşi dorea în secret restaurarea puterii imperiale? O asemenea bănuială mi s-ar părea mai plauzibilă decât o decizie impulsivă bazată pe preferinţele personale ale shogunului. „Nu avem de unde să ştim.” Cuvintele ghidului nostru mi-au răsunat în minte, oprind şirul gândurilor, pentru moment.
Ajunsesem pe jos la Templul Myosenji, unde se află singura pagodă cu cinci niveluri din prefectura Niigata – o structură de lemn impozantă care concurează cu cedrii din jur în înălţime. Templul a fost ridicat pe locul reşedinţei unui militar înstărit, fost membru al gărzii Împăratului Juntoku când acesta a venit în exil pe insulă în 1221. Militarul avusese şansa să-l întâlnească pe călugărul sfânt Nichiren între 1271 şi 1273, cât acesta s-a aflat în Sado, şi să-i asculte predicile, care i-au schimbat viaţa. După ce s-a călugărit împreună cu soţia lui, şi-a transformat casa în templu budist, pagoda fiind o adiţie mult mai recentă, din 1827.
Ce mi-a rămas adânc întipărit în minte legat de Daizen şi Myosenji a fost liniştea desăvârşită a locului. În cele două ore petrecute explorând împrejurimile nu întâlnisem niciun localnic. Doar vântul şuierând printre vârfurile copacilor şi ciripitul păsărilor alcătuiau fundalul sonor al vizitei noastre. Vechile lăcaşe de cult păreau încremenite în timp, cufundate în nemişcare. Poate că aşa i se arătaseră şi lui Zeami, acum aproape 600 de ani, îmi spun, dar alung gândul. Pe insulă s-au purtat multe bătălii de-a lungul secolelor. Pădurea care o acoperă a înviat de nenumărate ori, iar locuinţele zeilor s-or fi mutat nu o dată. S-a mutat şi s-a reconstruit ceea ce nu a fost uitat. Dar mă cuprinde groaza la câte s-au pierdut în uitare.
Liniştea ne-a însoţit şi la următoarea destinaţie: câmpurile de orez terasate din Iwakubi Shoryu. În aprilie şi mai când sunt inundate, cu răsadurile de orez complet acoperite de apă, câmpurile acestea arată ca nişte scări imense care reflectă cerul – un peisaj pentru care Insula Sado a devenit renumită peste tot în lume. Venind în octombrie, le-am găsit goale, cu rămăşiţele firelor de orez proaspăt tăiate după recoltă. Marea, însă, de un albastru profund, acapara orizontul, lăsându-ne fără cuvinte.
Domnul Honma mi-a sugerat brusc să cobor în zona de sub platforma unde ne oprisem, pentru că aveam să găsesc un monument dedicat lui Zeami. Fiind oarecum în întârzie-re, m-au lăsat acolo cât el şi ceilalţi din echipă s-au dus cu maşina mai sus pe munte la un loc ideal pentru o fotografie de peisaj. Aveam 15 minute la dispoziţie până se întorceau. Un indicator de lemn pe care scria „Zeami Equinox Boat” arăta spre vale. Mi-am dat seama imediat că era vorba despre lucrarea artistei Terada Kao, care, uimitor, se afla încă pe insulă, chiar aici!
În mijlocul câmpului proaspăt secerat am găsit o colibă; arăta mai degrabă ca o barcă răsturnată. Avea o singură fereastră, îndreptată spre mare. M-am uitat înăuntru prin geam, fără să pot distinge altceva decât o masă de scris sub fereastră, pe care se aflau câteva obiecte: un caiet, mulaje de munţi, schiţe de decoruri pentru piese de Noh. Am făcut înconjurul structurii, descoperindu-i uşa în partea opusă ferestrei. Neavând lacăt, nici vreun avertisment care să zică „Nu intraţi!”, am deschis uşa să mă uit înăuntru. Am rămas fără cuvinte – marea de dincolo de geam părea că umple încăperea de lemn cu albastrul ei.
Era o încăpere luminoasă, ca o cameră de studiu, cu o masă simplă de scris, un scaun, şi câteva cărţi pe un raft. Camera de studiu cu vedere spre mare pe care Zeami n-a avut-o niciodată, dar pe care artista i-a închipuit-o; o cameră de scris care putea fi foarte bine nava cu care Zeami explorează universul prin actul său de creaţie când ţese în cuvinte meşteşugite legende despre cei vii, cei morţi, şi cei veşnici (divinităţile din piesele lui); sau, desigur, nava cu care s-a dus „dincolo”, aşa cum sugerează cuvântul „echinocţiu”, asociat în cultura japoneză cu lumea celor veşnice.
Am plecat tulburată şi înduioşată la gândul că măcar într-o închipuire maestrul avea parte de linişte şi pace ca să scrie, să creeze. Aveam sentimentul că insula îmi spusese tot ce avea de spus despre traiul lui Zeami aici. Însă m-am înşelat. Urma să am parte de o nouă surpriză a doua zi, o revelaţie care m-a încredinţat că Sado e plină de istorii ascunse şi mistere ce se arată numai celor care caută.
RAMONA ŢĂRANU
Tokyo
Comentarii