Pasionat cât a trăit de un fascinant epic metafizic, Constantin Noica a ajuns să se pătrundă de acest stil nu numai în scris, ci şi în viaţă. Plecarea lui Dincolo a relevat o confirmare, ba chiar o culminaţie, a acestui stil. Să rememorăm, cu ajutorul lui Gabriel Liiceanu, din „Adaosul” la Jurnalul de la Păltiniş (ediţia 2008): în ziua de 25 noiembrie 1987, „în camera sa de la Păltiniş, Noica s-a trezit dis-de-dimineaţă părându-i-se că un şoarece umblă prin cameră. S-a dat jos din pat fără să aprindă lumina, ameţit încă de somn, s-a împiedicat de marginea covorului şi a căzut. (…) În pirueta involuntară a căderii, oasele şoldului au cedat”. A zăcut câteva ore întins pe podea, până ce o ambulanţă din Sibiu l-a transportat la spitalul din oraş. Diagnosticul: fractură de col femural. După zece zile s-a petrecut sfârşitul… Un sfârşit, însă, susceptibil de interpretări, prin ordinea spirituală în care ne plasăm.
Iată, spre exemplu, opinia lui Vasile Dem. Zamfirescu (el însuşi un asiduu frecventator al lui Constantin Noica; cit. din În căutarea sinelui, 1994): „La prima vedere e moartea obişnuită a unui om neobişnuit: spiritul, oricât de mare, părăseşte până la urmă trupul. Totuşi, accidentul care i-a adus sfârşitul pare a-i conferi altă semnificaţie” – sugestia fiind că, în camera sa, Noica „s-a transformat pentru o clipă în vânător, încercând să omoare cu piciorul un şoricel”. Fapta aceasta s-ar traduce prin „imprudenţa de o clipă, pe care a evitat-o toată viaţa, de a părăsi cultura şi de a se integra naturii” (subl. G.G.).
Mai inventiv în speculaţie (şi totodată mai documentat), Gabriel Liiceanu se întreabă radical: „A existat şoarecele cu adevărat? Sau el nu fusese decât o fantasmă care, nu se ştie de ce, ajunsese să-l hărţuiască pe Noica de la o vreme încoace”. Liiceanu, care conform mărturisirilor proprii a zăbovit cu devoţiune în preajma magistrului în ultimele zile de suferinţă ale acestuia, deţine fireşte mai multe date pentru premisele sale. A putut, astfel, afla că şi după internarea în spital Noica rămăsese obsedat de prezenţa şoarecelui, la un moment dat el coborând din patul de suferinţă anume să caute animăluţul. În urma unor asemenea constatări, nu ne surprinde revelaţia că presupusul şoarece exista sublimat într-un regret, o remuşcare, un factor abscons ce rodea o conştiinţă! Ce îi putea provoca filosofului nostru agasantele frământări? Simplificând o argumentaţie cam prea sofisticată din întregitul Jurnal păltinişan, reţinem: „Noica nu făcuse, de la începutul începuturilor, decât să înalţe, între el şi lume, pavăza propriului sistem”. Nu contestăm întru totul această explicaţie (centrată pe obsesia unei idei, sau a sistemului), dar: să nu trecem peste mulţumirea de sine trăită de Constantin Noica atunci când i-a ieşit din lumina tiparului tratatul de ontologie – Devenirea întru fiinţă –, stare de spirit concentrată de autor în sentinţa: „Acum pot spune că am trăit fără rest!”… În realitate: mult mai frământată era conştiinţa lui din pricina coordonatelor geoculturale limitate în care şi-a desfăşurat el ideile şi şi-a zămislit sistemul. A trăit cu intensitate discordanţa dintre resursele excepţionale ale creativităţii româneşti (pe de o parte) şi graniţele restrânse ale culturii române (pe de alta). Dacă a existat ceva care să-i roadă conştiinţa, acela i-a fost oful; i-a găsit şi formularea memorabilă, într-o clipă de reflux: „Nu ne e dat încă, în spaţiul acesta, să cucerim cerul!” (citat dintr-o scrisoare către subsemnatul).
Să revenim, acum, la fatidicul şoricel… Cele două interpretări pe care le-am prezentat se plasează în registre diferite: Vasile Dem Zamfi-rescu ne invită în realitatea naturală, Gabriel Liiceanu în sfera conştiinţei. E dificil de răsturnat aceste interpretări, dar cel puţin una mai încape lângă ele. Miza acesteia se dezvăluie într-un anumit moment epic hotărâtor al basmului Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte: acela este momentul Valea Plângerii.
De la bun început, într-o prezumtivă adresare către cititorul său, Noica s-a declarat „uimit” de acest basm, căruia, în cartea Sentimentul românesc al fiinţei (1978), i-a dedicat o analiză depăşind de-a binelea treizeci de pagini. Judecăţile de valoare enunţate – de la cele iscate de primele impresii şi culminând cu cele motivate de o înţelegere profundă, extrem de rafinată – sunt memorabile. Astfel, apare în acest basm „o atât de fericită expresie, încât o clipă rămâi, în faţa lui, ca în faţa unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanităţii”. La un nivel mai înalt de înţelegere, există acolo „o riguroasă afirmare ontologică”, „o afirmare a fiinţei adevărate”. Şi, cu toate că e singurul basm care nu are o încheiere fericită, acesta este totuşi „singurul care exprimă (…) plinătatea, măsura şi adevărul a ceea ce se poate numi fiinţă”.
„Înţelegerea rafinată” de care tocmai am făcut caz are la bază o hermeneutică foarte atentă la detalii. Aşa cum promisese dintru început, Noica întreprinde o analiză „verset cu verset” a basmului Tinereţe fără bătrâneţe. Episodice referiri, pe traseu, la Ecleziast, la Geneză, la Goethe, la Macbeth, la Godot, la 1001 de nopţi, sau, bineînţeles, la Luceafărul eminescian şi la înţelepciunea lui Creangă, pun basmul nostru într-o reţea comparativă menită a-i scoate în lumină valoarea universală. Noica nu scapă, de asemenea, prilejul de a-şi aplica propria formulă ontologică I-D-G (individual-determinaţii-general) la individualizarea celor trei zâne din tărâmul Tinereţii-fără-bătrâneţe, unde Făt-Frumos izbuteşte să ajungă.
Toate aceste spectaculoase elemente au însă pentru noi, în demonstraţia de faţă, doar o funcţie contextuală, de prezentare a cadrului în care se întâmplă ceva decisiv. Ne învingem, de aceea, ispita şi nu-l vom însoţi pe Noica în insolitul său demers hermeneutic, fiindcă – hic et nunc – pe noi ne interesează acel moment epic pe care l-am desemnat drept „momentul Valea Plângerii”… Aşadar, ce se întâmplă în basmul nostru? Ştim că Făt-Frumos ajunge în tărâmul Tinereţii-fără-bătrâneţe –în „împărăţia fiinţei”, conform viziunii noiciene – unde se simte fericit în compania celor trei zâne (care, ne închipuim, îl înconjurau precum cele trei graţii boticelliene). Zânele, stăpâne ale ţinutului, l-au sfătuit cum să-şi umple ziua şi i-au dat libertatea de a vizita spaţiul şi împrejurimile. Într-un singur loc i-au atras atenţia să nu calce, întrucât nu-i va fi bine; Valea Plângerii, se numea locul acela… Totul era normal, până într-o zi când a văzut un iepure, pe care s-a ambiţionat să-l vâneze. Pe scurt, iepurele şi-a căutat scăparea refugiindu-se chiar în Valea Plângerii. În urmărirea lui, vânătorul a uitat de interdicţie. Abia după ce a reuşit să vâneze iepurele, Făt-Frumos îşi dădu seama că păşise în Valea Plângerii. Cuprins de dorul de părinţi şi de casă (căci Valea era şi „a Dorului”), îşi ia rămas bun de la cele trei zâne şi face calea întoarsă, sfârşind prin a cădea în condiţia iniţială de făptură (nu de „fiinţă” – la Noica!) muritoare.
În firul epic al basmului, momentul Valea Plîngerii reprezintă începutul sfârşitului. Am insistat asupra lui deoarece – ca fapt epic în sine – el se arată disponibil pentru o comparaţie cu un moment din destinul omului real Contantin Noica. Să ne reamintim de întâmplarea din 25 noiembrie 1987: aflat la Păltiniş, în camera sa, Noica s-a trezit de dimineaţă deranjat de zgomotul unui şoarece. Agitându-se să prindă micul oaspete nedorit, filosoful a căzut şi s-a ales cu o fractură de şold. De aici i s-a tras sfârşitul… Iată, între cele două momente – cel relatat în basm despre Valea Plângerii şi cel petrecut la Păltiniş într-o cameră dintr-o vilă –, un tulburător fenomen de izomorfism! Cele două momente sunt la fel de dramatic-decisive în privinţa încărcăturii semantice. Dar putem oare apropia Păltinişul de tărâmul Tinereţii-fără-bătrâneţe-şi-vieţii-fără-de-moarte? Simbolic, da!…
Într-adevăr, Păltinişul a fost pentru Constantin Noica ţinutul edenic ce i-a îngăduit acestui gânditor sui generis să se detaşeze de zbuciumul societăţii din vale şi să planeze imperturbabil peste disputele ideologice, peste furcile caudine (materialism-idealism), peste instituţionalizarea birocratică ş.a.m.d… Tânăr nu mai era, însă tinereţea îl căuta ea la Păltiniş, unde mulţi (practic nenumăraţi) tineri din toată ţara veneau să stea de vorbă cu el, să primească o povaţă, sau pur şi simplu să-l vadă şi să poată afirma că au fost şi ei în Arcadia noician-păltinişană…
În ultima lui secvenţă, marcat de epicul metafizic, destinul lui Constantin Noica ajunsese astfel a se consuma în mrejele basmului, ale celui mai frumos basm despre destinul omenesc!…
GHEORGHIŢĂ GEANĂ
Comentarii