„Dar ce am scris, şi cum am scris, am scris…”
Îndelung studiat, târziu recunoscut, fixat prin clişeistica şcolară, familiar tuturor, întreţinând, amăgitor, iluzia accesibilităţii, cu judecăţi stabilizate şi o clasicitate de necontestat, fenomenul Creangă impune prin singularitate. Iar exegeza, impresionând prin bogăţie, îndatorată unor grile şi standarde de lectură, inevitabil etapizată, vehiculând autoritare şabloane perceptive, deschizând noi piste „revizitărilor” (în anii din urmă: semiotică, simbolologie, esoterism etc.), acuză – totuşi – o „fundătură”. Se poate relansa, „inventând” un nou Creangă? Orgoliosul G. Călinescu, cheltuind erudiţie şi imaginaţie, oferea literaturii noastre senzaţia de avuţie prin monumentala sa Istorie (un „roman deghizat”, de fapt); în 1938, lansând monografia despre celebrul humuleştean, el ne încredinţa că studiile viitoare despre Creangă se vor pierde în „divagaţii”. Nici Nicolae Manolescu, peste ani, nu era de altă părere: „Despre Crengă totul s-a spus, lucruri absolut noi nu mai sunt cu putinţă”. Aşadar, subiect „epuizat”, suspendând orice „negociere” critică, mulţumindu-ne să admirăm – la adăpostul clişeelor – studiile referenţiale adunate? Fireşte, nu mai vedem în Creangă doar un harnic culegător, de interes strict etnografic, un copist cu geniu, un scriitor „poporal” (calificat, ca atare, de junimişti) ori un scriitor pentru copii, doar; o arhivă folclorică, un personaj nastratinesc, un iniţiat sau, poate, un pornograf; un exponent având la îndemână scutul anonimatului, un mucalit disimulant, un snovar, cu impulsuri bufonarde sau un „povestaş”, cu intenţii critic-satirice.
În pofida popularităţii, Creangă a avut parte de o târzie receptare a operei, cu inexplicabile (dar întremătoare) pauze exegetice. „Creangă nu e citit!” constata – sociologic – , la vremea lui, G. Ibrăileanu, cel care punea în evidenţă cele două voci (biografii) ale humuleşteanului: ţăranul vs târgoveţul, conchizând că „tot ce e orăşenesc în Creangă e inferior”. E drept, impulsul şi timpul scrierii, dorinţa de a fi scriitor ţin, să recunoaştem, de ultima etapă; încât acest om suspectat de gratuitate, reproductiv (credea până şi Slavici), afişând un „ţărănism de paradă” (zicea Petru Rezuş) oferă, şi în postumitate, spectacolul disimulării. „Creangă scrie şi chicoteşte”, ne asigura Ion Pecie într-un provocator opus, botezat Phallusiada sau Epopeea iconoclastă a lui Creangă, un eseu liber, izvodit ca „reparaţie critică”, aflând, cu elan hermeneutic, „cărări tainice” pentru a penetra o operă „deloc transparentă”. Autor mucalit, camuflat, cultivând ambiguizarea ludică, Creangă joacă, sub masca simplităţii, comedia modestiei. Unii l-au considerat mare stilist, alţii – dimpotrivă – un „talent primitiv şi necioplit” (I. Negruzzi). Umorist vârtos, jovial, folclorist, epopeic (nu s-a vorbit de homerism?), el poate fi rafinat, savuros, realistic, ezoteric chiar, combinând etica pudorii cu dezmăţul coroziv, propunând „naraţiuni măscăroase”, cum scria Eugen Simion. Aşadar, un scriitor aparent regional, inimitabil, aruncând vorbe „proaste”, amestecând vocile şi oferindu-ne o splendidă creaţie de limbaj, refugiindu-se în cerdăcuţ, printre hârţoage, cu prostire la gât, îmboldit de hachiţa scrisului. Văităreţ, guraliv („guraliu”, ne comunică Gruber), ghiduş şi pâcălitor (cum îl ştia Smărăndiţa popii), om de travaliu, pendulând între euforie şi „urâcioasa întristare”, apt de „cruzimi” (epice) pe fundalul jovialităţii şi al istoriilor deocheate, el rămâne un moralist clasic, încheia E. Simion, propunând – ca redutabil hermeneut al biograficului – o relectură postmodernă. Şi văzând în Amintiri nu o scriere confesivă, ci un exerciţiu de autoficţiune. Iar în Creangă un autor care, împăcând „toate gusturile”, revizitat, „suportă” varii tentative exegetice. Cum ar fi, bunăoară, şi cea a lui Dan Grădinaru, convins că simbolistica sexuală „fojgăie” la freudianul Creangă, văzut ca un „aisberg”. Adevărat, nici Ion Pecie nu se lasă, Phallusiada fiind un „poem critic” (sexualizat). Creangă, negreşit, trebuie recitit la bătrâneţe, departe de „inocenţa citaniei dintâi”, vorba aceluiaşi. Permisivitatea Operei (redusă ca întindere) îngăduie năvala psihanaliştilor şi ezoteriştilor, doritori de a scoate la lumină „dedesupturile” acestui complex creator, acceptat iniţial, în cel mai fericit caz, drept un ţăran cultivat. Şi care, în timp, traversând vârstele exegezei, îşi dezvăluie genialitatea.
Este, astăzi, Creangă un autor citit? Din unghiul sociologiei recepţiei, întrebarea, dincolo de erupţiile omagiale, culege un răspuns negativ: humuleşteanul pare a fi intrat în eclipsă. Iar opera sa (ne gândim, bineînţeles, îndeosebi, la Amintiri) suportă o serioasă şi definitivă translaţie: din proză apăsat-realistă, ea devine (observaţia era a lui Laurenţiu Ulici) proză utopică; chiar şi lumea lui Creangă devine tot mai mult ficţiune, depărtându-se, purtând spre noi ecoul unei frustrări. De fapt, Amintirile erau o proiecţie în irealitate: dacă poveştile şi povestirile plonjau în fantastic, lunga rememorare vorbea pe un ton nostalgic, tânjitor, despre un timp consumat. Creangă suspina după propria-i copilărie, forând straturile memoriei afective; fixat într-un spaţiu edenic, el suspendă timpul. Humuleştii sunt o lume încremenită, purtând pecetea sărbătorescului, a timpului originar. Învăluit în anistorism, satul lui Creangă este un „fragment” care vrea să reflecte întregul. Expulzat din Paradis, mânat de nostalgia copilăriei pierdute, „memorialistul” ne dăruieşte o lume făcută, nu copiată. Impulsul autobiografic urcă la nivelul exponenţialului, Nică devenind, clişeistic, „copilul universal”. Raiul humuleştean trăieşte în memorie. „Viaţa absorbită” pledează tocmai pentru siguranţa vieţii; doar acolo, într-un spaţiu protector, Creangă e liniştit şi ferice. De unde şi dramatismul despărţirii; plecarea, tânjitoarea privire înapoi înseamnă abandonarea „peisajului-cuib”.
Paradoxul e că Ion Creangă a fost descoperit târziu ca obiect de studiu; şi mai târziu s-a încercat justificarea estetică a operei. Dacă Eminescu, nota Adrian Marino, adunase în juru-i o „erudiţie imensă”, nu mai puţin Creangă, „sporitor”, îndeosebi în anii din urmă, preocupă armata exegeţilor, vădind pedanterie analitică şi invenţie intelectuală, cum cerea Călinescu. Cu toţii încercând – prin astfel de „iluminări” – a se lepăda tocmai de „tirania” călinesciană, propunând şi impunând o nouă legitimitate unui autor pus pe farse, livrând minciuni pioase, citit „pe dedesupt”. Pot astfel de exegeze (meritorii) clătina imaginea îndătinată, oferindu-ne un nou Creangă? E puţin probabil ca viitorii hermeneuţi să schimbe radical datele problemei; ceea ce nu înseamnă că Ion Creangă e un scriitor „tescuit”, definitiv clasat, prăfuit, „stors” de toate latenţele. „O minune de povestitor”, aşadar, oferind posterităţii un întreit spectacol: regalul lingvistic, cel al disimulării şi, negreşit, al recepţiei, jucând toate rolurile şi provocând, neistovit, zelul iscodelnic al „tălmăcitorilor”. Dificultatea de a defini creaţia lui Ion Creangă prelungeşte, benefic, impasul exegetic. Inimitabil şi ireductibil, genialul humuleştean rămâne, de-a pururi, greu de explicat.
ADRIAN DINU RACHIERU
Comentarii