> Ediţie îngrijită şi prefaţată de Liviu Papuc, Convorbiri literare, Timpul, Iaşi, 2025
Preocupat să ne dea o ediţie completă a acestei personalităţi, autorul îşi intitulează studiul introductiv: „T.V. Ştefanelli – un encicloped dedicat societăţii”. Pe parcursul a 12 pagini, într-un limbaj dens, concentrat, limpede, antrenant, bine structurat, logic, cronologic, tematic, armonios şi unitar, cu un bogat aparat critic, ne este prezentat fiul lui Vasile Ştefaniuc, starostele breslei cojocarilor din Siret.
Eroul nostru, Teodor – înţelegem că starostele a mai avut încă doi fii, ambii absolvenţi de studii superioare: Ioan / Juvenal, ajuns arhimandrit şi profesor universitar, şi George, medic veterinar şi condeier în Muntenegru, decedat mai de timpuriu – Teodor, ziceam, s-a născut la 18 august 1849, într-un an zbuciumat şi încărcat un moment de frământări politice, când românii din Bucovina – dincolo de alte realităţi dramatice – la capătul a 63 de ani de „împreunare” sau, mai exact, de „înstrăinare forţată” la provincia imperială Galiţia şi Lodomeria, efectuată de împăratul Iosif al II-lea în 1786 – despre care T.V. Ştefanelli – avea să scrie mai târziu, în 1881, în „Convorbiri literare”, mai exact şi mai serios decât toţi bucovinenii: „Nici cuvintele, nici necurmatele războaie întâmplate pe acest pământ, nici incursiunile barbare a tătarilor, nici năvălirile oardelor turbate ale turcilor n-au adus mai multă stricăciune naţionalităţii române din Bucovina, decât această împreunare nenaturală cu Galiţia, în decurs de 63 de ani, mai lungi ca 63 de secole; căci, în acest timp, o parte din Bucovina îşi pierdu faţa sa cea drept românească; în acest timp a început şi s-a continuat slavizarea intensă a poporului românesc, în acest timp s-a încuibat în această ţară un rău ale cărui consecinţe funeste se simţesc şi astăzi şi în cazul cel mai favorabil se vor simţi încă multă vreme” (p. 239).
…Neamurile slave – poloni, ruteni, armeni, lituanieni etc. – din Galiţia erau de limbi slave, aveau alte datini şi obiceiuri, alte criterii chiar şi de formare a numelor – şi părinţilor lui chiar i-au slavizat până şi numele – din Ştefan în Ştefaniuc etc., etc.
Copilul Teodor era un băieţel obişnuit, sănătos, vioi, inteligent. Nu ieşea din vorba părinţilor. Întreba. Se interesa ba de una, ba de alta. Se minuna de povestirile, de istorisirile bătrânilor de altă dată. Şi lumea-i apărea ca o continuă sbatere, de-ndrăzneli şi tocmeli reciproce şi dure, faţă de care starostele avea o zicală pe care-o rostea deseori: „Să stai, să cumpăneşti în gând, oricând, cum e mai bine; dar să măsori de mai multe ori şi să tai o singură dată!…”.
Dintru început, cartea, şcoala i-au plăcut. Şi părinţii au ştiut să-l ţină din scurt; să-i fie pildă-n toate cele, să se facă ei însăşi, nu de bunăvoie, luntre şi punte, să-şi ia de la gura lor „ca să-i fie lui mai uşor”; nici să-l lase teleleu, nici să-i fie prea greu ori să-i pretindă „luna de pe cer”; însă, pe cât se poate să iasă „lucru de calitate, cum îi plăcea tatei”.
După ce-a făcut primele două clase primare la Siret, alţi şapte ani i-a urmat la Gimnaziul din Cernăuţi, în Capitala Bucovinei. A fost şi elevul lui Aron Pumnul – „dascăl ştraşnic de bun. Şi un mare Om. Şi elevul lui I.G. Sbiera”. Aici l-a cunoscut şi pe băiatul Eminescu, în casa lui Aron Pumnul, care i-a fost un al doilea tată.
Oricum, croiala s-a pus de-acasă. „Cei şapte ani de-acasă” – cu primele idei şi noţiuni elementare despre viaţă, aspiraţii, obiceiuri, strămoşi, credinţă, prime-le rugăciuni le-a învăţat cu mama, seară de seară, odată cu laptele ce l-a supt; reguli de comportare, de respect faţă de semeni, de bună purtare, bunăvoinţă, atitudinea faţă de oameni – toate le-a priceput şi înţeles de la tatăl său, care-l învaţă un principiu atavic, ştiut de răzeşi, din moşi-strămoşi: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”.
Şi peste soclul matricei celor şapte ani de-acasă, şcoala din Siret, gimnaziul şi liceul din Cernăuţi şi, mai ales, Universitatea din Viena – cu Facultatea de Drept (1869-1873) şi doctoratul în aceeaşi specialitate şi tot la Viena (1875) toate acestea au lărgit şi construit orizontul profesional – care l-au format, l-au modelat şi l-au forţat „să se nască a doua oară”, ca cetăţean. Ca Om şi ca cetăţean într-o lume dată, cu restricţii şi limite, care l-au obligat şi încordat, pe de-o parte, să păzească şi aplice legea – care era străină, imperială – şi pe de alta, să nu-şi uite crezul de-acasă, limba părinţilor şi strămoşilor, simţul credinţei, cultura, obiceiurile, datinile şi principiul atavic: „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face!”, care au rămas ca nişte faruri interioare ce nu s-au stins niciodată.
La Viena, între 1869-1873, în lumea cea mai înaltă, nu numai c-a învăţat cu sârguinţă tot ceea ce avea trebuinţă, dar s-a cunoscut şi a venit în contact cu societatea studenţească „România Jună” (al cărei secretar a fost); dar l-a reîntâlnit şi s-a împrietenit, iarăşi, cu Eminescu, cu colegi din toate teritoriile româneşti, cu unii dintre ei – precum: V. Moisescu, Vasile P. Bologa, Vasile Bumbac şi alţii, a lucrat în „Comisia literară”; a fost la adunarea naţională, la întrunirea de la Putna din 1871.
Şi după ce-a absolvit şi-a venit întâi iarăşi la Cernăuţi – fiindcă era „practicant” şi „ascultant” de judecător – şi îşi susţinea doctoratul în aceeaşi specialitate tot la Viena (1875) – a fost, totodată, şi martor ocular la înfiinţarea Universităţii germane în Capitala Bucovinei. Românii ceruseră atent şi insistent „o Universitate românească”, cum era, iniţial, populaţia în Bucovina, dar el, cel ce devenea „magistrat imperial” a stat, a meditat şi s-a comportat extraordinar. S-a implicat cu toată fiinţa şi tinereţea sa într-un mod exemplar: s-a preocupat de elaborarea şi aprobarea statutului Societăţii academice studenţeşti „Arboroasa”; el a stat, a meditat şi a declarat: „nu vom fi de partea celor care zic, tot ce e străin e rău; din contra, susţinem cum că, cultura rămâne cultură şi unde ai pune-o şi ori în ce limbă ţi-ai împropria, cunoştinţa-i folositoare” (p. 375), fiindcă „individualitatea naţională trebuie dezvoltată şi întărită cu orice preţ” (p. 375).
Ca urmare el, magistratul imperial, a mai stat şi a creat imnul naţional al „Arboroasei” – cu un mesaj mai explicit şi mai vibrant decât cel rostit în 1871 la Putna (şi, care, după desfiinţarea „Arboroasei” – avea să fie preluat şi păstrat de „Junimea”): „În ţara mândr-a fagilor / În vechiul ei pământ / Ce are-n sine oasele / Lui Ştefan, Domnul sfânt, / Un falnic glas ne zguduie / Din somnul nostru greu: / Uniţi să fim în cuge-te / Uniţi cu Dumnezeu! // Iar Tu, o geniu falnice! / Înalte creator! / Să oţeleşti puterile / Să dai la lucru spor! / Româna viaţă falnică / Fie-n pământul său! / Şi voi uniţi în cugete / Uniţi în Dumnezeu!” (p. 378).
…Şi magistratul imperial, în anii când a fost numit judecător la Câmpulung Moldovenesc (1876-1882), a înfiinţat un teatru popular. A scris el însuşi piese de teatru sau a adoptat şi localizat câteva piese franţuzeşti, pe care le-a şi publicat. A cercetat numeroase documente istorice ale câmpulungenilor. A demonstrat originea locală şi românească a familiei Callimachi – Călmăşelul. A identificat o carte veche şi a publicat un studiu despre Alexandru Machedon, Constantin cel Mare şi cneazul Potemchin. A adăugat valoroase contribuţii la istoricul luptei pentru dreptate a câmpulungenilor şi-a evocat rolul lui Eudoxiu Hurmuzachi în procesul acestora –, care a durat aproape o sută de ani, cu statul austriac – şi, ca magistrat, i-a ajutat să li se restituie unele proprietăţi, fapt marcat prin Movila lui Hurmuzachi de pe Rarău.
Şi în toţi anii în care a lucrat, fie la Suceava (1882-1888), fie la Seletin (1889-1899), unde s-a înfiinţat prima dată o judecătorie de ocol, fie din nou la Câmpulung Moldovenesc (1889-1893), unde a devenit şef al judecătoriei, angajarea întregii sale fiinţe şi pentru interesele şi prosperitatea neamului său au continuat cu aceeaşi consistenţă şi consecvenţă. Astfel, la Suceava – „Cea dintâi grijă a sa, îndată ce s-a stabilit aici, a fost înfiinţarea unei asociaţii şcolare, cu scopul de a veni în ajutorul elevilor români, mai întâi de la gimnaziul de acolo – proaspăt înfiinţat în 1860 şi finanţat de Biserica Ortodoxă Română – spre a da spor claselor româneşti, apoi şi a celor de la alte şcoli din ţară, asociaţiune care să-şi aibă organizaţia centrală la Suceava, cu ramificaţii în toată ţara după modelul Societăţii germane – Deutsher Schulverein. Pentru aceasta – continuă istoricul şi academicianul Dimitrie Onciul, cu prilejul primirii sale în cel mai înalt forum al ţării în 1896 – ca membru corespondent – spre a realiza această acţiune ai găsit sprijinul preţios al regretatului profesor Ştefureac, cum şi la oameni de bine din ţinut, dar ai întâmpinat obstacole la autoritatea administrativă pe care, după multe stăruinţe şi energice demersuri le-ai putut înlătura”.
Şi tot la Suceava, împreună cu alţi intelectuali inimoşi, a creat Biblioteca de petrecere şi învăţătură pentru tineretul şcolar, o foarte însemnată publicaţie românească, Revista Poli-tică; a devenit „o importantă persoană de legătură”, pentru dovezile şi sintetizarea tezaurului arheologic al provinciei, membru al Partidului Naţional Român şi al Dietei Bucovinei (1892-1896), iar ca o încununare şi a prestigiului activităţii profesionale oficiale – şi consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, la Viena (1909-1910) – ocupând, astfel, „cel mai înalt loc la care a ajuns un fiu al Bucovinei” – an în care devenea, tot în 1910 şi membru titular al Academiei Române, la Bucureşti.
Şi încă dacă am mai adăuga şi alte câteva fapte de seamă: alegerea sa, în 1911, de clubul membrilor emeriţi ai Societăţii Academice a Junimii, ca primul preşedinte ales al acesteia până la Primul Război Mondial (1914-1919), studiile sale extrem de valoroase: Câteva date statistice şi istorice despre Bucovina („Convorbiri literare”, Iaşi, 1881 şi „Telegraful Român”, 1881); Chestiunea bisericească în Bucovina („Ţara Nouă”, 1912 şi „Românismul”, Bucureşti, 1914); Istoricul luptei pentru drept în Ţinutul Câmpulungului Moldovenesc („Analele Academiei Române”, Bucureşti, 1911) şi, mai ales, „punctul de glorie al activităţii sale spirituale”: Amintiri despre Eminescu (1914), se cuvine să-i mulţumim călduros şi să-l felicităm pe cel mai glorios şi sârguincios urmaş direct al familiei Moroşenilor, scriitorul de la Iaşi, suceveanul de la Dorneştii Sucevei, Liviu Papuc, pentru că ne-a dăruit cel mai frumos şi complet volum de Scrieri ale lui T.V. Ştefanelli.
Scrierile sale – foarte diverse, care ocupă majoritatea covârşitoare a paginilor din volum (p. 19-427) – poezii apărute în timpul vieţii (p. 19-34) sau din manuscris (p. 35-45), proză (p. 53-181), teatru (p. 185-234), istorice (p. 237-334), bisericeşti (p. 357-397), traduceri (p. 401-437) sunt structurate după cele mai simple criterii literare: poezie, proză, teatru; istorice, bisericeşti şi traduceri. Ele permit specialistului, dar şi cititorului pasionat să afle când au fost scrise, dacă au fost publicate în reviste sau volum, ori lăsate în manuscris şi dau fiecăruia amploarea, diversitatea preocupărilor şi, bineînţeles, permit fiecăruia posibilitatea de a-şi face o apreciere proprie asupra valorii documentare, istorice, artistice, literare etc.
Pentru istoricul Bucovinei, bunăoară, acest volum este extrem de preţios. Acele „Câteva observaţii, date istorice şi statistice asupra evoluţiei Bucovinei” şi mai ales asupra etapei administraţiei galiţiene, 1786-1848 şi a relaţiilor dintre cele grupuri naţionale, germani, evrei, poloni, ruteni, armeni, huţuli, lipoveni, maghiari etc. sunt într-un fel unice.
MIHAI IACOBESCU
Comentarii