Istoria pe care o învăţam până în 1990 şi care ne-a format şi deformat în acelaşi timp, căuta să ne convingă că popoarele au rolul determinant în evoluţia şi dezvoltarea societăţii umane de la apariţia sa. Rolul personalităţilor (conducători, dar nu numai) era trecut în umbră, deşi mulţi dictatori se vedeau ca demni urmaşi ai eroilor naţionali. Ceauşescu se revendica drept un continuator al lui Burebista (nu Decebal, pentru că s-a sinucis!), Mihai Viteazul sau Ştefan cel Mare. Trecând peste pretenţiile absurde ale dictatorilor, trebuie să fim conştienţi de rolul major al personalităţilor în destinul propriilor popoare, dar şi al lumii, în general. Iar relaţiile între aceşti mari conducători, care au marcat evoluţia lumii moderne, este subiectul acestui articol.
Relaţiile interumane şi, automat, cele între personalităţi, pot fi împărţite în trei categorii: prieteneşti şi apropiate, reci şi antagonice sau neutre. Mai putem distinge, în cadrul relaţiilor apropiate, cele între conducători democratici şi cele între dictatori, dar sunt, practic, excluse cele între reprezentanţi ai celor două categorii, chiar dacă am asistat şi la „prietenii interesate” în timp, precum acceptarea lui Ceauşescu de conducătorii democraţiilor occidentale. Experienţa relaţiilor internaţionale (diplomaţia!) ne arată că prietenia sau, din contra, dezacordul dintre decidenţii naţiunilor au jucat un rol foarte important în evoluţia naţiunilor. Nu de puţine ori relaţiile personale au oprit conflicte iminente, au „netezit” negocierile între naţiuni, au sprijinit popoare grav afectate (după războaie, catastrofe etc.) sau au condus la promovarea unor ţări pe plan economic şi chiar geopolitic. La fel de adevărat este şi faptul că relaţiile „încordate” între lideri au determinat de multe ori conflicte între ţări, inclusiv militare. Concluzia este că personalităţile au un rol foarte important şi fiecare naţiune care beneficiază de conducători puternici şi cu influenţă este în avantaj. Mă feresc să mă refer la România… Pentru pasionaţii de automobilism, aş spune că liderii trebuie să aibă pe plan naţional şi internaţional rolul bujiei la un motor. Pot porni motorul dezvoltării!
Cred că cele de mai sus pot fi cel mai bine confirmate de exemple pe care toţi (şi „suveraniştii”!) le cunosc. Piaţa Comună, actualmente UE, a avut ca „naşi” diplomatici două personalităţi marcante ale Europei postbelice, respectiv Konrad Adenauer şi Robert Schuman, care reprezentau inamicii de secole, Germania şi Franţa. Relaţia lor personală a influenţat pozitiv apariţia şi dezvoltarea unei Europe fără conflicte din 1945 (fapt unic pe continent), e drept că şi cu sprijinul „umbrelei americane”. Şi între dictatori au fost relaţii „cordiale” dictate de interese de moment (Hitler şi Stalin!), dar care au sfârşit prin trădare şi conflict. Ce se va întâmpla cu alianţa dintre Putin şi Xi, în care China câştigă economic, iar dictatorul de la Kremlin îşi păstrează puterea? Vor vedea şi ruşii, al căror nivel de trai scade…
În zilele noastre relaţiile între dictatori sunt puternice datorită fricii care îi domină, iar argumentul menţinerii lor la putere este teroarea internă şi externă, inclusiv nucleară. Relaţiile între liderii europeni sunt în general bune, chiar dacă nu mai vedem personalităţi de anvergură. Henry Kissinger, titanul diplomaţiei SUA, întreba retoric pe cine să sune dacă vrea să vorbească cu UE! Relaţiile Europei cu celelalte naţiuni democratice sunt dominate de interese economice, fapt ce afectează parţial apărarea comună împotriva dictaturilor în ofensivă. Iar un răspuns ferm şi comun este imperios necesar.
Nu mai am spaţiu aici să mă refer şi la relaţiile pe care actualii decidenţi români le au cu partenerii externi. Hi-hi!! Şi dacă aş avea, ce aş scrie?!? Spuneţi dumneavoastră…
DAN STRUTINSCHI
Comentarii