„Morfologii compoziţionale” constituie un amplu proiect artistic ce îşi propune identificarea, expunerea, sintetizarea şi corelarea conceptelor auctoriale ce rezonează cu principiul formei şi actul cercetării sale în contextul unei structuri estetice. De la integrarea formei plastice într-o compoziţie, la concretizarea mesajului vizual, de la unificarea elementelor constitutive într-un ansamblu ce se autodefineşte prin configuraţie şi componenţă, la fuziunea şi îngemănarea acestora generatoare de sensuri şi semnificaţii, actul expoziţional propus stabileşte reperele estetice ale conceptului de morfologie. Ab initio, acesta îşi propune să investigheze relaţia de contingenţă dintre definirea acestei morfologii prin studiul formei şi ordinea preexistentă a lucrurilor, determinată de „raţiunea cosmică”.
În sine, o imersiune captivantă în cadrul fenomenului cultural actual, care ne conduce, la rându-i, către istoria conceptelor filosofice. Şi, în definitiv, conduce către o înţelegere mai complexă a semnificaţiilor, mesajului vizual şi codurilor încastrate în compoziţiile propuse, o conştientizare plurivalentă a universului interior dezvăluit de fiecare dintre expozanţi.
Complexele şi vibrantele structuri compoziţionale pe care Lucia Puşcaşu ni le propune oferă o fascinantă incursiune în semiotica uimitoarelor sale tapiserii, deschizând porţi ale templelor, spaţii de întrepătrundere a universului uman cu cel vegetal; înfăţişează o ipostaziere a trupului identificat în plurisemantismul său în picturile şi lucrările sale de grafică.
Polivalenţa compoziţiilor, a tehnicilor abordate şi stilurilor ce invocă rafinament şi spirit analitic constituie poate modul în care Lucia Puşcaşu păşeşte, autentic şi decisiv, în propria poveste relatată perpetuu, a cărei suprapunere cu povestea tapiseriei, picturii şi graficii contemporane e inerentă.
Povestea sa e profund corelată cu ideea ce evocă, urzeşte, ţese, compune, se despică, înlănţuie, fragmentează şi plăsmuieşte, întorcându-se etern în propria matcă.
Lucia Puşcaşu propune, în cadrul acestui proiect, compoziţii ce reflectă una din importantele calităţi ale sale: şi anume, cea de artist polivalent, etern ancorat în propriile vise trăite şi ţesute pe pânză sau hârtie, ori despicând firele inserate în războiul de ţesut, creând cu măiestrie şi completă dăruire acele inconfundabile plăsmuiri ale haute-lisse-ului, eternă pasiune. Îi regăsim însă inconfundabilele structuri şi în atingerea peniţei încărcate de baiţ ce zugrăveşte „Vremurile de altădată”, percepem eternele siluete feminine ce construiesc şi destructurează, analitic, incandescentele reflexii ale luminii izvorâte din uman.
Figurile sale feminine vor purta în ele însele, mereu, nobleţea actului divin: „Soţia împăratului”, „Mireasa”, „Medievală” – purtătoare ale unui intens mesaj simbolic, vor avea mereu aerul unor discrete fiinţe angelice, siderale prezenţe ce aduc cu sine irepetabila atmosferă a nobleţii, a sacrului ce îşi poartă perpetuu irizaţiile de ecou ale propriilor fantasme. Al său „Copac al toamnei” spune o nesfârşită poveste despre eternele primăveri, despre necuprinsele veri, despre veşnică reîntoarcere în matca materiei increate.
Zborurile imaginate de penelul Luciei Puşcaşu, urzite în firele pe care le desparte şi le complică, succesiv, sunt, probabil, oglindiri, reflexii ale propriului avânt. O „Femeie pasăre” a cărei atingere împarte, cu fiecare detaliu, fragmente din uluitorul său penaj, spectru cromatic ce echilibrează azuriul celest cu ocrul pământului. „Pe aripi de cântec” continuă povestea demistificării zborului, invocând muzicalitatea propriei palete cromatice într-o cheie ce permite desluşirea mesajului vizual: decorativismul suprafeţelor e mereu purtător al propriului mesaj simbolic; împreuna dăinuire a suprafeţelor tratate uneori decorativ, alteori pictural, trădează universul artistei, aflat în continuă extindere. O siluetă umană, la „vârsta de bronz”, desluşeşte taine ale trupului; se îngemănează ritmuri, contraste, acorduri, într-un complex aliaj consensual al fericitelor contopiri de linii, forme şi culori.
Elaborate într-un mod greu de confundat, vibrantele şi tulburătoarele compoziţii ale Puşei Pîslaru-Ionescu relevă o identitate creatoare ce articulează o expresivitate personală. Emoţia, intuiţia şi imprevizibilul sunt juxtapuse într-un gestualism ce unifică varietatea cromatică, spontaneitatea, alături de omniprezenţa factorului luminiscent. Evocând sensuri vecine cu sacrul, lumile proiectate pe pânză de Puşa Pîslaru-Ionescu constituie o subtilă invitaţie la recluziune, la meditaţie asupra condiţiei umane în raport cu existenţa sa metafizică.
O călătorie iniţiatică ce poartă însemnele transfigurării, într-o perpetuă conexiune cu spiritualul, un nesfârşit parcurs al sinelui artistic către posibile lumi tainice, premonitorii şi interconectate cu sacrul.
E lesne de înţeles impactul pe care compoziţiile Puşei Pîslaru-Ionescu îl au asupra privitorului. Întregul spectru al creaţiei sale invocă o înţelegere distinctă a lumii din afara sinelui. Compoziţiile sale respiră aerul convingerii unei post-existenţe imateriale, marcată de o intensă conexiune cu sacrul, de o acută relaţie cu spiritualul, de un indefinit raport cu lumile nevăzute. Siluete coborâte, desprinse din aceste lumi fiinţează în compoziţiile Puşei Pîslaru-Ionescu, fiind evidentă o sinestezie a elementelor cu care artista operează: muzică, văz, auz, semn, simbol, toate conlucrează către transmiterea unui mesaj ce deschide porţi, înlătură limite, dezleagă praguri neştiute.
„Poveste muzicală”, „Licurici” rostesc cuvântul nerostit încă al fiinţelor primordiale, îmbinând magia clipei cu întregul concept: lumi siderale în care metafora luminii colorate e plină de muzicalitate.
„Spiritul strămoşilor”, „Zori de zi”, „Oul cosmic”, „Suflet trezit” cuvântează povestea nesfârşitelor căutări ale minţii umane, eternelor încercări de a accede spaţii alternative. Teme existenţiale ce rostesc istoria spiritelor acestei lumi îşi găsesc echilibrul în subiecte ce transmit magia momentului, precum „Casa artiştilor” sau „Liniştea amiezii”, balansând mesajul artistic către dualitatea existenţei umane: cea care conlucrează către o conectare cu sacrul şi cea eminamente umană.
În fapt, pânzele Puşei Pîslaru-Ionescu au fost şi sunt purtătoare ale unor conexiuni interspaţiale de netăgăduit. Cerurile sale, vibrate circular, deţin un cod genetic dătător de viaţă, făuritor de destine, intuind mecanismele acestei lumi: totul e informaţie şi totul e într-o continuă, nesfârşită şi perpetuă mişcare.
Poate nu doar simbolismul, cât mai ales fragmentarea tuşelor, poate nu siluetele conturate, cât mai ales pensulaţia ce freamătă, pulsează, tremură, urzeşte, croieşte şi ţese – constituie punctul de plecare spre înţelegerea universului lăuntric al Puşei Pîslaru-Ionescu.
În captivantele sale proiecte compoziţionale, Ovidiu Buzec evocă existenţa unor spaţii ce devin pretexte ale amprentei umane. Alternantele sale decoruri, aflate la limita dintre poetic şi ludic, în care cromatica denotă caracterul fulminant al mesajului artistic incorporat, reflectă prezenţa unui spaţiu în care umanul e substituit, metonimic, de tipare tranzitorii ale prezenţei sale, dovezi ale existenţei lăuntrice incontestabile. Se dezvăluie, astfel, prin alternanţa unei cuadraturi în care factorul cromatic stabileşte o reţea de fragmente vibrate pictural, o întreagă configuraţie vizuală, în care privitorul identifică grafisme, tensiuni, expresivităţi.
Definit de un discurs auctorial marcat deopotrivă de expresivitate şi tensiune, de luminiscent şi febril, Ovidiu Buzec se situează, aparent, în zona umanului profund conectat la propria existenţă profană.
Spaţiile lui Ovidiu Buzec definite, de regulă, de pulsaţia vitalităţii, sunt uneori înlocuite de prezenţa metonimică a scaunelor goale, evidenţe ale amprentei sale: o lumină a cărei sursă e în afara cadrului, implicând ideea de obiectiv de aparat ce a surprins un restrâns decor având aerul unei scenografii de teatru („Ora trei dimineaţa”, „The meeting is over”). Nimic mai firesc, nimic mai uman.
Compoziţii debordând de culoare – „Jazz”, „Blue note” – oferă privitorului experienţa profund vizuală a figurii umane angrenate în propriul act artistic. Experienţa implică însă o complexă abordare ce conectează simţurile. Sinestezia actului artistic invocă latura sa auditiv-vizuală (cu referire la particularitatea de a vedea forme sau culori când se ascultă muzică); personajele lui Ovidiu Buzec sunt declanşatoare de sunete, dar deopotrivă şi de puternice culori şi texte. Astfel, se face deopotrivă apel la sinestezia grafemă-culoare. Mesajul artistic va fi astfel amplificat ori multiplu transmis, întrucât provoacă simţurile într-un mod indubitabil.
Această complexitate pe care compoziţiile sale o implică determină caracterul incontestabil expresiv, tensionat, febril şi seducător al lucrărilor lui Ovidiu Buzec.
Cu o veritabilă încărcătură emoţională, dublată de o evidentă notă personală, compoziţiile lui Niculai Moroşan conturează o reflexie a propriului parcurs existenţial, marcat de întregul imaginar simbolic al elementelor desprinse din realitatea cotidiană în raport cu ipostaza ambiguă, liminală, a perioadei prezente.
Căutând continuu dincolo de poezia umbrelor şi revelaţia luminii, spaţiile creionate discursiv de către Niculai Moroşan devoalează prezenţe vag insidioase, vibrante, răscolitoare şi contrastante decoruri în care cromatica reflectă caracterul expozitiv al pretextelor sale picturale. Propunând o întâlnire cu teluricul din fiecare dintre noi, compoziţiile sale evocă ritmicitate, consonanţă, armonie, acorduri şi contraste, într-un veritabil discurs artistic marcat de consecvenţa unei evidente expresivităţi.
În compoziţii de un dinamism aparte, identificabil în liniile construite cu ochiul pătrunzător al artistului, dar şi prin tuşele vibrate spontan, Niculai Moroşan propune o experienţă vizuală marcată de contactul întâlnirii cu obiecte – pretext, ce devin motive estetice ulterior abordate: o trăsură ce devine poveste a propriei istorii, rămasă în trecutul ei de culoare zidită, dar care narează şoptit plăsmuirile propriei existenţe. Un copac, o toacă, o natură moartă ce conturează un stil marcat de expresivitate: constituie, în definitiv, pretexte plastice căutate de privirea ageră a pictorului care caută aspectul exterior în designul fiecărui obiect în parte. Esteticul din fiecare motiv plastic şi reiterarea acestuia pe pânză constituie un aspect definitoriu ce îi caracterizează lucrările lui Niculai Moroşan.
De la sacrul spaţiului celest al unei cupole („Spaţiul sacru”), ce trădează pandantivii construcţiei, la profanele „Ritmuri marine” în care pulsează ritmurile cromatice, armonia şi consonanţa culorilor, dublată de cea a liniilor ce cadenţează sacadat, ni se dezvăluie pasiunea pentru estetica formei. Mărturii ale evidenţei ce trădează prezenţa şi privirea veşnicului observator,
„Umbre la Pompei” demonstrează caracterul versatil al artistului: de la subiectele ce implică un simbolism indubitabil, la cele apreciate pentru calităţile estetice, Niculai Moroşan se substituie motivului pictural: el însuşi devine pretext plastic pentru propriile mărturii vizuale.
În mod cert, formula expoziţională a celor patru artişti identifică propriile morfologii compoziţionale, explorează valenţele lucrărilor propuse spre vizionare, evocă ipostazele creatoare ale protagoniştilor. Un demers artistic remarcabil, un excelent proiect ce vizează complexitatea fără echivoc a motivelor plastice abordate, a sensurilor generate şi semnificaţiilor implicite a lucrărilor expuse.
RALUCA SCHIPOR-BABAN
Comentarii