Visul și așteptarea

Se întâmplă ca în România, o ţară care – să zicem așa… – nu se mândrește cu numărul de analfabeți funcțional, nici cu numărul de consumatori de carte (potrivit unei cercetări cu rezultate descitate, din 2022, 30% dintre români citeau „cel puțin” o carte pe an), să existe totuși persoane care să viseze că un autor român de beletristică are șanse la un Nobel pentru literatură. Uite că n-a fost cu noroc – pentru autorul așteptat și pentru ei – nici în 2025. Dar a fost pentru vecinul nostru Krasznahorkai Laszlo, ivit pe lume (1954) la Gyula, cu interesant nume de familie care probează amestecul de oameni din această parte a Europei. Mărturisesc că și eu, până joi, habar n-aveam de Krasznahorkai, dar iată că, datorită juriului suedez, apoi am pus mâna pe romanul său „Întoarcerea acasă a baronului Wenckheim” și am purces a-l citi. Spre a descoperi, numai după aproape 100 de pagini, că Crângul de Măceș (unde se întâmplă ce se întâmplă) este chiar Gyula natală (orășel cu o comunitate românească de sub 1.000 de persoane dar care e socotit de unii – dintre ei? – capitala românilor din Ungaria; totodată, orășel preferat și de destui suceveni ca loc bun de vilegiatură și de scăldat). În ce mă privește – deja avertizat că e nevoie de experiență de lectură pentru Krasznahorkai –, primele pagini m-au provocat să gândesc că, în „Întoarcerea acasă…”, autorul maghiar seamănă la scris cu… Nicolae Breban (propus pentru Nobelul literar în 2014, alături de Norman Manea, Varujan Vosganian și Mircea Cărtărescu). Adaug că romanul lui Krasznahorkai pe care îl citesc se deschide cu un „Avertisment” de patru pagini alcătuit într-o frază(!). La finele căreia zice așa: „…eu sunt numai supraveghetorul, cel care nu creează, fiind doar auzul cel de dinaintea fiecărui sunet, eu sunt cel ce nu face decât să aștepte ca, pentru Dumnezeu!, toată tărășenia asta să se termine dracului odată” (într-o traducere pentru editura Trei de Ildiko Gabos-Foarță, soția poetului Șerban Foarță).