Gigi Bulumac s-a trezit că a isprăvit facultatea, nici el nu ştia cum, şi s-a repezit la Sandală s-o ameţească:
– Am auzit că intenţionezi să rămâi la oraş. Eu, ştii că te iubesc până la cer şi înapoi, de aceea îţi propun să vii cu mine la ţară. Acolo unde te invit eu e raiul de pe pă-mânt. Am casă de patru stele, de n-o fi de cinci, rămasă de la bunicii dinspre tată, care s-au prăpădit recent într-un accident. E catedră liberă la şcoală, iar tu, cu pregătirea ta, în mod sigur o vei ocupa. Cred că am fost destul de convingător, ce zici? Mai ales că am intenţii cât se poate de serioase.
– Ştiu eu ce să zic…, i-a răspuns Alexandra, surprinsă de invitaţie.
– Părerea mea e să nu stai pe gânduri. Eu îţi ofer o şanse de milioane şi m-ar durea cumplit să te văd nefericită cu altul! a plusat tânărul.
A reuşit s-o convingă şi au făcut un tămbălău de nuntă, de s-a dus vestea. Tatăl lui Gigi, fiind pe un post de bursuc la judeţ, i-a oferit ca dar o maşină de lux, fără să se sinchisească de faptul că şi-a surclasat cuscrii într-un mod de-a dreptul jenant. Cei doi s-au retras la casa din Harbuzenii Vechi, iar Alexandra s-a dus la şcoală, în vreme ce Gigi încerca să înveţe ceva circulaţie, înfulecând de zor la venirea soţiei de la ore.
– Bună mâncare faci, nevestică! a lăudat-o el într-o zi. Eu mă duc să mă odihnesc, regulile astea m-au ameţit, tu vezi ce faci cu cartofii din grădină; ar trebui scoşi.
Când profesoara s-a întors de la muncă, a putut să audă de afară o cântare discordant-interjecţională: Sforrr!… Sforrr!…
Peste două zile, bărbatul, obosit peste măsură, şi-a adus o sticlă de vin, i-a făcut felul la vremea prânzului, fără să-şi întrebe Jumătatea dacă vrea şi ea, apoi s-a retras la odihnă, nu înainte de a o îndemna pe Alexandra, cu un glas dulcişor:
– Sunt o sumedenie de prune căzute în livadă. Strânge-le, iubirea mea, în butoiul de acolo, numai să vezi ce ţuică o să iasă din ele!
Profesoara s-a uitat la el într-un anumit fel, dar nu i-a zis nimic. A rămas mută şi ascultătoare. Crescuse la ţară şi-i plăcea să muncească. Mai târziu a fost nevoită să-şi desfăteze auzul cu o horăială din cele sănătoase care fi fost în stare să sperie şi o turmă de jivine.
În ziua următoare, inginerul a tăifăsuit cu un vecin, a urmărit un meci la tv, întâmpinându-şi iubirea cu un zâmbet larg:
– Vai, dragă, mi-i o foame de lup. Încălzeşte mai repede haleala, până adun eu nişte vinişor.
A mâncat, s-a cinstit şi i-a venit din nou somnul, fără să uite s-o blagoslovească imediat cu o nouă şi nobilă misiune:
– Puişor, culege castraveţii şi-i pune la murat, că tare-s buni la vreme de iarnă…
N-a trecut mult şi au început fluierăturile însoţite de pif! şi paf!, un concert pe note haotice, imposibil să se oprească. Alexandrei i-a venit rău, aducându-şi aminte de nişte vorbe mieroase: „Eu, ştii că te iubesc până la cer şi înapoi, îţi propun să vii cu mine la ţară. Acolo unde te invit eu e raiul pe pământ.” Deşertăciunea deşertăciunilor!… a şoptit ea, acompaniată de pif şi paf.
În momentul acela s-a simţit învăluită de o forţă necunoscută până atunci. Şi-a înghesuit lucrurile într-o valiză, a pus mâna pe un pix şi a aşternut pe o bucată de hârtie prima ei scrisoare de dragoste: „Puişor, ai grijă să culegi castraveţii şi să-i pui la murat, că tare-s buni la vreme de iarnă. Nu mă căuta şi aşteaptă-te să vii la divorţ, dacă atunci n-o să te învăluie interjecţiile lui Moş Ene!” Fără să semneze, s-a uitat la ceas, şi-a înşfăcat bagajul şi dusă a fost cu primul microbuz!
Comentarii