Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Sărbătoarea martiriului Sfântului Ioan Botezătorul are o evidentă argumentare scripturistică. Despre momentul în discuţie vorbesc Sfinţii Evanghelişti Matei (14, 1-12), Marcu (6, 14-29) şi Luca (9, 7-9 şi 3, 19-21). Esenţial este faptul că ei sunt în deplin acord în privinţa evenimentului relatat, cu care se încheie istorisirile evanghelice despre Sfântul Ioan Botezătorul.
Praznicul este la fel de vechi precum cel închinat naşterii sale. Deşi tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul a avut loc înaintea Paştilor iudaice (14 Nissan), Biserica a ales 29 august ca zi de prăznuire, zi în care a fost sfinţită biserica ridicată deasupra mormântului său în Sevasta, capitala Samariei.
Irod (4 î.Hr. – 39 d.Hr.), cunoscut sub numele de Irod Antipa, de numele căruia se leagă martiriul Sfântului Ioan Botezătorul, a fost unul dintre fiii lui Irod cel Mare. Stăpânea peste Galileea şi Pereea, cam a patra parte din regatul de odinioară al lui Israel.
Irodiada era nepoata şi soţia lui Filip, fratele vitreg al lui Irod, deci cumnata lui Irod. De asemenea, era fiica lui Aristobul, un alt fiu al lui Irod cel Mare. Comportamentul ei se arată a fi asemenea celui al Izabelei, soţia lui Ahab, vinovată de omorârea lui Nabot (III Regi 21, 5-15).
Contextul întemniţării Sfântului Ioan Botezătorul, pe lângă cel politic, are două motive: autoritatea sa morală asupra conaţionalilor – mulţimea „îl socotea pe el ca prooroc” (Matei 14, 5) – şi faptul că în mod public condamna legătura adulterină şi incestuoasă dintre Irod şi Irodiada, mustrându-l pe Irod: „Nu ţi se cuvine s-o ai de soţie”, căci ea era „femeia lui Filip, fratele său” (Matei 14, 3-4).
Desigur, ne-am putea gândi că la iudei se admitea căsătoria între cumnaţi, căsătorie numită de levirat, ceea ce ar reprezenta o circumstanţă atenuantă. Însă această căsătorie impunea nişte condiţii speciale ca să se poată realiza (Deuteronomul 25, 5-10): dacă fratele cel mai mare se căsătorea şi murea fără să aibă moştenitori, atunci unul dintre fraţii mortului, cumnat al soţiei răposatului, trebuia să o ia de soţie. Şi această îngăduinţă era rânduită de Legea lui Moise pentru a se ridica urmaşi răposatului. Primul copil născut din această nouă căsătorie era socotit ca fiind moştenitorul celui plecat dintre cei vii, motiv pentru care îi purta numele şi era îndreptăţit să pretindă moştenirea. Numai în aceste condiţii era, aşadar, permisă o căsătorie de această natură. Altfel, nu.
În cazul Irodiadei şi al lui Irod Antipa nu era vorba despre o atare situaţie. Ştim că Filip trăia şi avea chiar şi un moştenitor, pe Salomeea, care a dansat în faţa lui Irod Antipa. Practica un dans oriental cu diferite mişcări ale corpului, prin care a reuşit să-i impresioneze pe participanţii la festinul lui Irod.
Dată fiind atitudinea Sfântului Ioan faţă de legătura nepermisă dintre cei doi, Irodiada „îl ura şi voia să-l omoare” (Marcu 6, 19). După cum vedem, conflictul dintre ei este prezentat în Sfintele Evanghelii cu economie de cuvinte. Dacă în prima parte a relatărilor Irod s-a arătat a fi un susţinător fervent al Sfântului Ioan, cu care în anumite momente se şi sfătuia, după cum spune Sfântul Matei, în cele din urmă, notează Sfântul Marcu, s-a întors împotriva lui, aruncându-l în închisoarea Macherus, nunită şi „Fortăreaţa neagră”.
Oferind Irod o petrecere prietenilor săi cu ocazia aniversării zilei sale de naştere, „zi cu bun prilej ” (Marcu 6, 21), fiica Irodiadei, Salomeea, a dansat în mijlocul oaspeţilor, – dacă ţinem seama că, după obiceiul oriental, masa se servea într-un anume fel, în grupuri laterale, mijlocul rămânând liber –, adică în faţa publicului prezent, dans care a plăcut mult atât lui Irod, cât şi bărbaţilor participanţi. Protocolul impunea ca la astfel de ospeţe să fie prezenţi numai bărbaţi. Serbarea zilei de naştere avea o sorginte faraonică, pentru că în Sfânta Scriptură se menţionează că doar faraonul Egiptului îşi serba ziua de naştere.
Îmbătat de frumuseţea dansului, dar şi de băuturile ameţitoare, Irod i-a făgăduit cu jurământ să-i dea Salomeei, fără întârziere, orice va cere, „până la jumătate din regat” (Marcu 6, 23). Fără îndoială, jurământul îşi are solemnitatea lui. De aceea se recomandă să-l folosim numai atunci când nu se poate mărturisi adevărul pe alte căi.
Clipa de slăbiciune a lui Irod a fost speculată, pentru că Salomeea, îndemnată fiind de mama sa, a zis: „Vreau să-mi dai îndată, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Marcu 6, 25). Sau: „Dă-mi aici, pe tipsie, capul lui Ioan Botezătorul.” (Matei 14, 8). Era momentul cel mai prielnic pentru a pune capăt atacului declanşat din partea prorocului; de aici şi graba de a nu rata ocazia, subliniată prin menţiunile evangheliştilor: „îndată” şi „aici”.
Atunci Irod, deşi s-a întristat, – pentru că nu se aştepta la o astfel de cerere şi, în plus, „se temea de Ioan, ştiindu-l bărbat drept şi sfânt, şi-l ocrotea. Şi ascultându-l, multe făcea şi cu drag îl asculta.” (Marcu 6, 20) –, potrivit cuvântului dat, a poruncit unui călău să-i taie prorocului Ioan capul, cu satârul. Capul a fost adus pe o tipsie şi a fost dat fetei, iar ea l-a dus, ca pe un trofeu personal dobândit prin dans, mamei sale. Aceasta s-a întâmplat după un an de detenţie în închisoarea din fortăreaţa Macherus.
Moscheea Omeiazilor din Damasc (Siria), ridicată pe locul unei biserici din secolul al IV-lea dedicate Sfântului Ioan Botezătorul, păstrează în interior, înconjurat de coloane, altarul în care s-ar afla partea occipitală a capului Sfântului Ioan Botezătorul. Creştinii, evreii şi musulmanii se roagă şi cinstesc împreună relicvele Sfântului Ioan; putem spune despre acest sfânt că este cinstit în cele trei religii monoteiste, fapt pentru care înţelegem de ce în icoana Dreptului Judecător Sfântul Ioan apare mijlocind împreună cu Maica Dom-nului, pentru ca Mântuitorul să-Şi manifeste mai mult mila decât dreptatea Sa.