Lupta de clasă rurală – absolutizată ca viziune asupra satului şi ca temă literară o vreme, iar asta, sigur, urmare a trecerii ei în poziţia de conţinut principal şi prioritar al actualităţii după Plenara C.C. al P.M.R. din martie 1949 şi, deci, în perspectiva colectivizării – generează o forfotă discursivă copleşitoare pe toate canalele şi în toate gamele şi fără ca ceea ce în epocă se prezintă drept literatură să rămână câtuşi de puţin în urmă ori în vreo postură de expectaţie.
Lucrul nici nu e posibil decât cu asumarea marginalizării şi chiar a excluderii. În comunitatea breslei, tot mai mult un front, precum vrea Partidul, şi tot mai controlată politic, tăcerea – pe o temă, legată de o problemă, într-o privinţă de interes enunţat oficial – se sancţionează cam indiferent cine este cel în cauză (până la, să zicem, înlocuitorul lui G. Călinescu la catedra universitară, Ion Vitner, căruia i se aduce la un moment dat reproşul că ar evita să se implice în evaluarea critică a actualităţii literare).
Pe de altă parte, ocaziile de atare factură sunt vaduri prin care se poate trece uşor apa într-un dincolo prielnic şi chiar priincios, pentru că aici bătaia peştelui îi poate aduce bună recoltă pescarului oportunist. Şi nu numai atât: stringenţa actualităţii, a celei decise oficial, impusă de realismul socialist scrisului conceput ca armă şi unealtă, ţine de sarcina şi de menirea condeiului de a fi însoţitor fidel, permanent şi prompt în reacţii al Partidului pe numeroasele şi bravele lui fronturi de luptă pentru transformarea socialistă a tot ceea ce se poate transforma şi trebuie transformat, precum şi, prin revoluţia culturală, pentru construirea omului nou. Faptele lui, neapărat epopeice – tot aşa, desigur, cele decise oficial –, trebuie făcute publice în totalitate, convingător şi repede, pentru ca poporul muncitor, aflându-le nu ca poveşti despre trecut, ci ca relatări despre prefaceri în curs şi în plină desfăşurare, să fie zilnic şi ceas de ceas tentat de intrarea în marşul vremii noi şi irezistibilul acestuia să-şi împlinească datoria persuasivă şi să genereze entuziasm în proporţii de masă. Sus, muncitori, şi-nainte,/ Pe drumul marii biruinţi! – îndeamnă continuu şi cântecul vremii noi (vizată fiind, ambiguu, dar cu atât mai potrivit, marea biruinţă în versiunea Marelui Partid, cel bolşevic al Uniunii Sovietice, ori a celui autohton, care devine la fel de mare prin ţinta lui, comunismul). Iar în context, urgenţa oglindirii şi punerii în circulaţie a actualităţii imediate şi nemijlocite devine temă de meditaţie şi de dezbatere printre activiştii de partid, în organismele proprii, dar şi în redacţii şi în cercurile scriitoriceşti, dominate şi ele de activişti şi de activism şi unde, spre uz larg şi folos practic progresist, se produc teoretizări, se propun convingeri proaspete care se altoiesc creator, îmbogăţind învăţătura, pe tulpina celor clasicIzate şi se explică opere.
Aşa ceva este, de pildă, discuţia momentului despre falsul pe care l-ar reprezenta în câmpul artei ideea că o creaţie îşi asigură şansa valorii dacă artistul îşi ia destule precauţii de natura distanţării şi a detaşării de realitatea care îi devine materie în actul creator. În fondul ei, chestiune de estetică, tema nu este nouă. Între cei care au abordat-o la noi, Mihail Dragomirescu – rezumând – disociase în persoana umană între o componentă propriu-zisă a creatorului artistic şi una a trăitorului vieţii practice şi postulase că cele două dimensiuni ale aceluiaşi eu nu trebuie să se amestece una cu cealaltă în actul creator, ci să rămână separate, iar asta tocmai pentru ca instanţa creatoare să obţină şi să se folosească de acea necesară detaşare de toate cele ale vieţii practice în instituirea imaginii artistice. Dar justă măcar în principiu – chiar cu a se avea în vedere că ipostazele felurite ale posibilei prezenţe subiective în imagine pot complica lucrurile –, o poziţie de acest fel nu are cum să obţină agrementul realismu-lui socialist, care, de fapt, nu-şi propune să producă imagine în sine, ci manifest, agitaţie şi propagandă prin intermediul unei imagini alcătuite şi vehiculate în consecinţă. Drept care o asemenea concepţie e privită acum ca ţinând de o mentalitate profund învechită şi reacţionară, de provenienţă burgheză, perpetuată de artiştii reticenţi la schimbare sau de-a dreptul duşmănoşi cu noul din arta socialistă, care e de neconceput altfel decât prin excelenţă angajată – legată profund şi total de viaţa nemijlocită, căutând şi exprimând în scop de cunoaştere şi de educare a maselor adevărul vieţii.
În septembrie 1949 – când se aflau deja în circulaţie şi îşi împlineau rostul creaţiile lui Petru Du-mitriu şi Dan Deşliu ocazionate de procesul de la Timişoara, care, glorificându-l direct sau indirect pe Lazăr Cernescu, reresemnificau (a câta oară!) acţiunea bandiţilor de la Teregova impunând-o ca imagine a luptei de clasă rurale concretizate tipic printr-o răbufnire a chiaburilor, una însă fără şanse de izbândă în faţa ţăranilor săraci şi mijlocaşi uniţi sub flamura Partidului clasei muncitoare –, într-un număr al Contemporanului se putea citi, cât se poate de lămuritor, articolul cu titlul Literatura bună nu are neapărată nevoie de „gestaţie” (semnat: Ion Lucreţiu): Când Partidul a pus în faţa creatorilor de opere literare măreaţa sarcină de a oglindi în lucrările lor transformările revoluţionare ce se petrec sub ochii noştri şi a fi prin aceasta ei înşişi părtaşi la făurirea acestor transformări, unii scriitori de veche mentalitate au încercat să-şi motiveze absenţa sau dezertarea lor din actualitate. Ei pretextau de fiecare dată că le-ar lipsi perspectiva pe care – după vorba lor – numai trecerea timpului o poate da. Dânşii îşi ascundeau astfel frica sau neputinţa de a crea opere literare inspirate din grandioasa epopee pe care o făureşte poporul muncitor sub conducerea avantgardei sale. Pretextau că orice creaţie presupune o perioadă lungă de germinare, dictată de tema abordată şi de temperamentul scriitorului. Dar: Argumentele acestea au fost contrazise de fapte. În lirica şi, în ultima vreme, în dramaturgia noastră, cadre tinere scriitoriceşti au dat opere valoroase inspirate de actualitatea imediată. Semne îmbucu-rătoare în acest sens s-au arătat şi în proza noastră, în nuvelistică, în special. Încât: Problema pe care ne-o pun aceste fapte este următoarea: Cum au reuşit aceşti scriitori să oglindească în operele lor actualitatea imediată şi să facă astfel din aceste opere instrumente preţioase de educare socialistă a oamenilor muncii?
Exemplificările autorului: E vorba de poemul în metru popular „Lazăr de la Rusca” de Dan Deşliu şi de nuvela „Vânătoare de lupi“ a lui Petru Dumitriu. Tema, luată din realitatea imediată, este aceeaşi. Ea le-a fost furnizată autorilor noştri de desbaterile recentului proces de la Tribunalul Militar din Timişoara, unde a fost judecat şi condamnat un grup de spioni, de trădători şi de terorişti. Din nu destulă atenţie la ceea ce era de demonstrat, aici scapă că nu trebuia să fie vorba de grup de spioni, de trădători şi de terorişti, ci de grup de chiaburi. Însă: Abordând această temă, Dan Deşliu a reuşit să glorifice în balada sa pe ţăranul comunist, pe ţăranul sărac Lazăr de la Rusca, conştient de rostul său în lupta pe care Partidul o duce împotriva tuturor exploatatorilor. Lazăr Cernescu, omul ucis cu cruzime de asasini, nu-şi cruţa nici o clipă pentru a arăta tovarăşilor săi necesitatea şi importanţa luptei („Să deschid frăţinilor,/ şipotul luminilor”), pentru a găsi soluţia ascuţitelor probleme care frământau sufletul colectivităţii. Adică, precum se zice în baladă: Din măruntele ogoare / să-ntărim ogorul mare! – iar până atunci şi ca asta să devină cu putinţă, trebuie ştiut că, tot precum zice balada: Cine spre popor cutează/ va pieri! Ţara veghează!
Dincolo: Probleme asemănătoare ridică şi nuvela „Vânătoare de lupi” a lui Petru Dumitriu, încercând a reconstitui complexitatea vieţii din care au izvorât întâmplările amintite. Nuvela începe printr-un episod dramatic. Un ţăran muncitor, luminat membru de partid, este împuşcat în timp ce-şi ara petecul de pământ. Izbucneşte apoi, aflând de crimă, dorinţa aprigă a pălmaşilor de a-l pedepsi pe asasin, pe chiaburul Romulus But. Încercările disperate ale agenţilor inamicului strecuraţi în sânul Partidului de a sabota luarea unor măsuri aspre şi imediate împotriva criminalului dau greş. Dovezile convertirii fac însă, în cazul prozatorului, să se poată trece sub tăcere că satul, nici cel adevărat şi nici cel preconizat ideologic, nu-i prea este cunoscut scriitorului, precum şi că unele soluţii de construcţie trădează, ideologic vorbind, măcar reproşabilă ezitare dacă nu cumva procedare de-a dreptul greşită. În chip evident, un Meilă, spre exemplu, din schiţareportaj publicată anterior în Scânteia şi având ilustrări, ca tip, şi în nuvelele scriitorului, chiar dacă îi denunţă pe bandiţi şi vine martor la procesul lor, nu e chiar un personaj pozitiv, precum Lazăr al lui Dan Deşliu – care îşi sfidează duşmanul şi moartea cu superioritate –, de vreme ce alege să iasă din primejdie umilindu-se, făcând promisiuni pe care nu le va onora. Critica îi găseşte şi alte lipsuri şi neajunsuri – adevărat, nu însă şi nesemnificativ, că unele generale în epocă: Partidul nu se vede îndeajuns ca organizator al luptei şi obiectivul acesteia nu este destul de clar reliefat, angajarea în luptă se motivează în prea mare măsură prin cauze de ordin personal, activistul e şters, inconsistent, nememorabil, frecvent personajul negativ fiind superior realizat artistic în comparaţie cu cel pozitiv şi altele. Dar eforturi meritorii, recunoscute ca atare, face Petru Dumitriu – între acestea, apreciat, cel odios al coborârii până în familie, între soţi, a conflictului de clasă ca fapt necesar, fiindcă este tipic pentru satul nostru, în care delimitările sociale sunt evidente adesea chiar în mijlocul aceleiaşi familii.
Şi pentru că, trimişi la proces de Scânteia, ca reporteri, cei doi scriitori au simţit nevoia să dea atât de repede aceste două opere care să educe ura maselor împotrivă duşmanilor de clasă, iar cunoaşterea directă a realităţii n-a mai fost o simplă luare de contact cu viaţa, ci o interpretare a fenomenelor în lumina marxism-leninismului şi, în acelaşi timp, ei au trăit intens această realitate şi au clocotit ca toţi oamenii muncii ce asistau la procese de ură adâncă, fierbinte, amândoi au fost răsplătiţi cu Premiului de Stat al R. P. R. şi titlului de „Laureat al Premiului de Stat“ pe anul 1949.
AUREL BUZINCU
Comentarii