Amor. Într-o zi, mi-am sunat soţia – ca să-i fac o surpriză – şi i-am declarat: Draga mea, mă gândeam la tine şi, brusc, m-a lovit, nestăvilită, o poftă nebună de amor. La care ea a întrebat: Dar cine-i la telefon?!
„Boier”. …Amorul? Un „lucru chior”, suspinau străbunicile noastre. „Un lucru foarte mare!”, conform panseului dăruit de Costel, neuitatul personaj al lui Ion Băieşu, iubitei sale Tanţa, pe terasa restaurantului gării din Lehliu. Că scenariul dramei din amor rămâne neschimbat la noi de două veacuri ne dovedeşte şi aventura nefericitului A. Hrisoverghi (1811-1837), autor al unei singure poezii – „Odă ruinelor Cetăţii Neamţu” –, un Adonis timid, cultivat şi inteligent. Înamorat „lulea” de graţioasa Catinca, fiica vornicului Dimache (el însuşi scriitor la gazetă), dar şi – vai! – soţia nemângâiată a prozaicului Iordachi Beldiman (culmea, unul dintre fiii poetului Beldiman), cu care această femeie „tânără, frumoasă, cu o închipuire vie” se căsătorise, naivă, „doar din iluziunea copilăroasă că-l va putea poetiza după simţirea ei”. V-aţi prins, cred, că a fost de ajuns ca tânărul poetastru să-i şoptească, la o serată, neglijatei Catinca admiraţia pentru buclele ei blonde, ca tânăra să-şi taie o şuviţă şi să i-o trimită, prin slujnica de încredere. Ba chiar să-l încurajeze, făţiş, în bileţelul parfumat anexat: „Iubeşte-mă, fii norocit!”. Aţi ghicit că, la prima lor întâlnire în-tre patru ochi, ea îi permite tânărului înfierbântat „să-i sărute întreg părul ei frumos, precum şi, cu de-amăruntul (!?), întreg trupul ei cel voluptos”. Ei bine, ce urmează în actele următoare e demn de povestirile medievale ori măcar de piesele lui Caragiale. În ziua fatidică, bănuitorul soţ pretextează că pleacă la moşie, la ţară, dar se întoarce la vreme pentru a surprinde flagrantul. Intră în iatac, încredinţat de mişelie, bănuită de „întârzierea deschiderii uşii”, dar nu o vede decât pe infidela lui consoartă, pe care „aşa aproape dezbrăcată cum era, o scoase afară, o puse în trăsură şi o trimise cu poruncă grea la părinţii ei”. Nu înainte de a o dojeni: „L-ai mâncat fript pe bietul băiet! Ieşi, păcătoaso, piei pe veci din ochii mei!”. După care, ridicând pe bietul Hrisoverghi – care sărise, înspăimântat, pe fereastra de la etaj – „mai mult mort, pe prostiri (cearşafuri) îl duse în camera de culcare, de unde el se azvârlise, şi-l îngriji cu cea mai creştinească solicitudine. Nu fu însă posibil să-l scape, căci i se dislocase toate oasele din închieturi şi i se frânse şira spinării”. Nu-i aşa că vă podideşte plânsul, ca la o telenovelă? „Boierul, tot boier!” glăsuieşte o zicere veche. Oricum, ar merita reţinut că asistăm la o premieră (cu caracter de excepţie) în istoria adulterului de tip balcanic, pasional: soţul încornorat compătimeşte şi încearcă să-l salveze pe intrus, pe perturbatorul ordinii conjugale. Dar asta se petrecea – ca să nu vă faceţi iluzii! – pe la 1837.
Franţa. O superbă poezie a lui Ioanid Romanescu. Un original poet – azi uitat, ca şi mulţi alţii… Se intitulează „Sărut mâinile, doamnă! La revedere, domnule”: „O clipă mâinile ni s-au atins involuntar / – aglomeraţie de seară, maşinile-s etuve –/ puţin suspect şi reciproc ne cerem scuze / doar spre oriunde mersul / ne dă afară ca pe nişte rufe /– Infern! (spuneţi dumneavoastră) / …(eu nu cunosc tandreţea publică / abia schiţez un zâmbet dificil) / v-aş spune: sunteţi frumoasă ca Franţa la prima republică! / oftaţi intraductibil – din nou ne privim / din nou prindeţi bara cu mâna aceea orange / eu ţin cu spatele aglomeraţia, să respiraţi / şi mă uit ca la Franţa adolescentă: / – Excusez-moi si je vous dérange!”.
Gentleman. Ştrulă: Ce-ai păţit la ochi, frate? Bulă: M-am bătut pentru o gagică! Ştru-lă: Gentleman de când te ştiu… Cu cine? Bulă: Cu nevastă-mea.
Leac. „Din mahalaua noastră din margine de Bucureşti, nu pot să uit pe Ghiţă bărbierul, ţiganul, «vindecătorul» de boale lumeşti ale oltenilor precupeţi şi ale băieţilor de prăvălie, cu reţeta lui radicală şi suverană: sticlă pisată foarte mărunt, dospită o săptămână în rachiu de drojdie. Era, doară, cum scria pe firma lui, numită «La briciul lui Cuza-Vodă», un «subchirurg cu atestat»… priceput, adică, la orice soi de «răni şi bube», la orice scrânteli de oase, la pusul lipitorilor şi al ventuzelor. Şi în afară de asta, chitarist de forţă, trezind mahalaua la ore târzii…” (C. Beldie, „Pagini memorialistice”)
Limba de lemn. Intrată, prin franceză, în anii ’70 în limbajul public (semnalând discursul găunos), expresia are – după unii – origine rusească: limba de stejar ironiza greoaia birocraţie ţaristă. Alţi autori îi apără „paternitatea galică”: sintagma are originea în starea de mahmureală, în dificultatea de a te exprima coerent a doua zi după o beţie cruntă. E posibil ca ambele tabere să se înşele: la vechii greci, xyloglosie era epitetul ataşat cu dispreţ acelor oratori logoreici din Agora, care nu reuşeau să-i convingă.
Salvare. Bulă este suspectat de soţie că o înşală. Ca să se convingă de acest lucru, merge la Bulă şi îi zice: Tu susţii cu tărie că nu mă înşeli, dar, ca să fiu convinsă, mâine dimineaţă mergem la biserică şi juri că nu m-ai înşelat niciodată! Bulă acceptă cu jumătate de gură, iar seara merge la preot pentru a cere ajutorul. Preotul îi spune că nu este de glumit cu lucrurile sfinte, aşa că nu îl poate ajuta. Neavând altă soluţie, Bulă merge la mama lui şi îi spune: Mamă, am greşit rău de data aceasta. Sunt aşa de supărat, încât simt nevoia să mă ţii în braţe şi să mă alinţi ca în vremurile când eram copil. Când ajunge acasă, Bulă merge direct în dormitor şi face dragoste cu soţia. A doua zi dis-de-dimineaţă, Bulă se duce cu soţia la biserică şi, cu mâna pe icoană, zise: „În acest loc sfânt, cu mâna pe icoane, jur că, de când m-a ţinut mama mea în braţe, nu m-am culcat cu alte femei în afară de soţia mea!”.
Statistică. Interesant cum, în competiţiile sportive, negrii câştigă mereu la alergări, iar albii… la tir!
Vigilenţă. Ieri, cineva ne-a furat autoturismul. Mi-am întrebat nevasta dacă a văzut cumva cum arătau hoţii. Mi-a răspuns că nu, dar că a notat numărul maşinii…
Comentarii