Lazăr (II)

Procesul deschis la Timişoara împotriva membrilor bandei subversive teroriste din Banat, doisprezece la număr, cei arestaţi în primele luni ale anului 1949 de proaspăt înfiinţata Securitate (30 august 1948, Direcţia Generală a Securităţii Poporului), nu-şi are nicicum cauza în uciderea lui Lazăr Cernescu. Aducerea în faţa Justiţiei a acuzaţilor de la Timişoara este doar un moment din acţiunea amplă, desfăşurată cu program, de reprimare a mişcării anticomuniste care îşi are expresia ei cea mai concludentă în lupta cu arma în mână din munţii României – fără să se limiteze la aceasta – şi, de asemeni, mai larg, de reprimare şi descurajare a duşmanului de clasă, care în condiţiile regimului nou, de pleonastică democraţie populară, devine în mod automat duşman al poporului. Ba încă şi mai grav, duşman al poporului muncitor, acela care a putut, în sfârşit, să aleagă liber să construiască, să edifice, să-şi înalţe patria ignorată ori chiar deliberat ţinută în întuneric şi în subdezvoltare în trecutul burghezo-moşieresc.

Munca este obsesie stalinistă – privită în calitatea ei de generator de bunuri, dar şi de masă proletară, amândouă acestea foarte necesare consolidării regimului bolşevic şi probabil că amândouă resimţite ca deficitare în tânăra Uniune Sovietică –, iar pe de altă parte, există, tot mai luate în seamă de unii cercetători, documente care, consemnând dialogul discret, neprotocolar şi nedoctrinar din epocă al conducerii comuniste de la Bucureşti cu fruntaşii Kremlinului, atestă atenţionări moscovite asupra necesităţii de a se conştientiza importanţa reală pentru întărirea regimului nou – de care e dependentă tihna şi forţa lagărului socialist – a consideraţiei acordate poporului, fireşte că cel muncitor, şi a asocierii acestuia în toate modurile şi ocaziile cu proiectele şi actele guvernării. Cu siguranţă că tema o impun, la nivele la care lucrurile sunt privite cu gravitate şi nu doar prin lentila care le colorează ideologic, anumite constatări pe marginea faptelor de viaţă aievea – poate că şi unele excese şi aroganţe ale activiştilor comunişti români care acţionează uzând prea vizibil de susţinerea eliberatorului sovietic, expus astfel nu suficient de util, dar şi, destul de cert, forţa proprie efectiv restrânsă a comuniştilor români puţini numeric, fapt desigur că bine cunoscut şi realist avut în vedere de sovietici. Drept urmare, în aceşti ani, dar, inerţial ori interesat, şi mai târziu, chiar dacă frecvent e de constatat în materie, specialitatea regimului, rămânerea la nivel de retorică propagandistică, discursul public oficial este plin de grija purtată poporului, de atenţia şi consideraţia care i se acordă, necesitatea, obligaţia şi onoarea de a fi în slujba poporului. Până la totul cu poporul şi pentru popor – explicit spus ori subînţeles, întotdeauna fiind vorba de poporul muncitor, fapt care, între alte consecinţe, o are şi pe aceea, purtând în ea sămânţa binelui şi a răului deopotrivă, a unui permanent şi inevitabil, chiar dacă abia perceptibil, dispreţ pentru tot ce stă în afara muncii fizice, cea cu braţele şi muşchii, singura acceptată ca fiind apanaj al poporului muncitor şi reprezentându-l, toate celelalte fiind într-o măsură sau alta tolerate şi depunându-i practicantului în rucsac un ceva de felul păcatului originar şi obligându-l la dări de seamă personale, spovedanii, la care munca fizică nu obligă.

Procesul de la Tribunalul Poporului din Timişoara le arată pe toate acestea, după cum arată şi multe altele de acelaşi fel. Ca din întâmplare, el se deschide exact când se împlinesc, precum spune România liberă în articolul ei dedicat evenimentului, 15 ani de la odiosul proces de la Craiova, în care burghezia a aruncat pe umerii celor mai dârji conducători ai clasei muncitoare condamnări de sute de ani. Atunci, regimul bancherilor, industriaşilor şi moşierilor vânduţi imperialismului apusean şi-a îndreptat furia asupra conducătorilor mişcării muncitoreşti ale cărei lupte din 1933 au arătat clar claselor exploatatoare că muncitorii trecuseră de la luptele cu caracter revendicativ la o luptă cu un pronunţat caracter politic. Şi tot ca din întâmplare se împlinesc acum – şi se comentează adecvat – opt ani de la mişelescul atac al Germaniei hitleriste – şi al sateliţilor ei – împotriva Uniunii Sovietice, când hoardele fasciste se îmbătau la gândul unei victorii fulgerătoare care să pună capăt războiului în 2 – 3 luni prin sdrobirea şi îngenunchierea definitivă a marii ări a Socialismului. Cum aşa ceva n-a fost cu putinţă, în aceste zile, ca şi acum opt ani, Uniunea Sovietică este farul luminos al omenirii progresiste, bastionul invincibil de care se vor frânge toate planurile nebuneşti ale imperialiştilor.

Şi era nevoie să fie aşa întrucât, iată, bandiţii din munţii Banatului erau ascultători de Vocea Americii şi Radio Londra. Şi vorbele mieroase ale duşmanilor le intraseră la cap: „Va fi război“, îşi spuneau ei. „Vom trece la acţiuni în stil mare. Vom căpăta cu toţii posturi înalte“. Ura de clasă împotriva regimului popular, pe de-o parte, dorinţa de parvenire la aceşti oameni avuţi, pe de altă parte, sprijinul moral pe care-l găseau în propaganda mincinoasă a duşmanului de peste hotare, acestea i-au împins la crime, la uneltiri, atacuri banditeşti. Îi urau mai mult decât orice pe cei care se încadraseră hotărât în lupta pentru progresul ţării, pe activiştii Partidului Muncitoresc Român, şi al organizaţiilor de masă. Vedeau că membrii de Partid sunt cei mai iubiţi în sate. Ştiau că sunt cei mai cinstiţi şi cei mai de ispravă. Şi nu puteau suporta aceasta. Drept care: Au început mai întâi să ameninţe cu moartea pe fruntaşii democraţi din satele regiunii. Când au văzută ameninţările nu intimidează, au trecut la fapte.

Gazetarul deţine deja, el însuşi un activist, elementul de mentalitate care trebuie să devină dominant ori şi-l asumă şi îl prezintă identificându-se cu el. Astfel, în sala de judecată, rând pe rând bestiile se scoală în picioare ca să-şi spună numele, să-şi spună apartenenţa politică şi socială, care explică toate acţiunile lor. Aşa, acuzaţilor – chiaburi, comercianţi, legionari, foşti membri P.N.., crescuţi la şcoala urii faţă de poporul muncitor şi faţă de progres, obişnuiţi să se îmbuibe, din sudoarea oamenilor muncii, din afacerile de pe vremea guvernărilor reacţionare – nu le venea la socoteală faptul că clasa muncitoare a pus capăt samavolniciilor lor şi luptă pentru desfiinţarea totală a exploatării omului de către om in ţara noastră. Sau: Bandele teroriste nutreau o ură neîmpăcată împotriva ţăranilor muncitori, a acelor ţărani pe care membrii bandelor teroriste — chiaburi, comercianţi, legionari şi P.N..-işti – i-au exploatat o viaţă întreagă, dar pe care regimul nostru de democraţie populară îi scoate din ghiarele exploatatorilor şi îi aduce la participarea activă la viaţa politică a ţării şi la conducerea treburilor obşteşti locale. Există însă în boxă şi acuzaţi care nu se încadrează ori cu încadrare discutabilă în categoriile continuu repetate ale celor răi: fostul notar public din Teregova este fost membru al partidului liberal. Tot aşa, unul dintre acuzaţi, Smultea Gheorghe, nu e mai mult totuşi decât fecior de chiabur. Taică-său are 28 iugăre de pământ – dar argumentul trece drept suficient.

Act cu totul partizan, aservit, desfăşurat în multă zarvă publicitară acuzatoare şi, ca de atâtea alte ori în epocă şi mai târziu, fără şanse de apărare pentru învinuiţi ori de interes pentru cunoaşterea întocmai a adevărului, doar o scenetă justiţiară prin decor, personaje, ritual, acţiune, cu hotărâri judecătoreşti luate anterior jocului scenic, acestea privind însă oameni reali şi destine la fel şi aplicându-se real, procesul este un bun şi eficient folosit prilej de popularizare a valorilor regimului şi, sigur, de înfierare a oricărui opus al acestora. Acum mai cu seamă, în împrejurările excepţionale ale începutului de drum republican – în care puterea se confruntă cu manifestări dure ale unor forme considerate reziduale ale opoziţiei politice scoase deja în afara legii, desfiinţate sau autodizolvate prin compromitere în relaţie cu acelaşi popor muncitor –, procesul este şi ocazie din plin folosită pentru ridicarea pe soclu, componentă importantă a aceluiaşi program şi nu numai atât, printr-un Lazăr Cernescu exemplarizat, adus din condei propagandistic la exponenţialitate, a eroului socotit necesar al acestui moment istoric.

Comuniştii au apelat la astfel de marcaje mai pe toate drumurile şi cărările pe care au umblat ori de care doar au auzit – insinuându-se astfel, printr-o practică eminamente mitologizantă, în realităţi şi în istorie pentru a-şi atesta, justifica şi legitima în acelaşi timp prezenţa şi existenţa. Necesar, de altfel: de o consistenţă mereu problematică, relativă, corodată de amestecul continuu confuz de vorbe şi de fapte reale – dacă nu cumva chiar de promovarea primelor pe poziţia celorlalte –, acestea nu se poate să nu se fi însoţit, măcar de la o vreme înainte, până în vârful piramidei de partid, adevărat că poate numai în cazul oamenilor sănătoşi, de presentimentul diluţiei şi, mai departe, al dispariţiei.

AUREL BUZINCU