Consolări (feminine). „Cu prilejul recentului turneu al unei mari trupe din Capitală, prefectul unui judeţ din estul ţării, a «luat foc» după una din vedetele companiei. După blonda L. S. Amor mare, 41 grade temperatură, flori, invitaţii la masă şi insistente propuneri de căsătorie. Din păcate însă, dl. prefect era cam urâţel, cam scund şi pe deasupra se făcea remarcat şi printr’un foarte violent păr roşu. – Ce zici de chestia asta? se consultă vedeta (care avea deja un amant bogat) cu cabiniera sa. – Ce să zic? Cred că nu e de refuzat cererea în căsătorie a unui prefect cu moşii şi cu automobil propriu, cu şofer. – Dă-l dracului… E urât. – Domnişoară… Nu e chiar aşa de urât. – Nu mai vorbi. Mai ales părul ăla roşu. Brrr! – Ei, na… părul. Nu-i chiar aşa de urât un păr roşu. Şi în afară de asta, n’aţi văzut, a şi început să-i cadă!” („Rampa”, 1934)
Dubluri. Ori, altfel spus: mic eseu despre volatilitatea iubirii. Sau, pentru filologi şi grămătici: despre importanţa unei virgule, unui punct. Punct, şi „de la capăt”! Altfel zis: când semnul exclamării (te iubesc!) se transformă în semnul îndoielii (te iubesc?). Nimeni nu-i vinovat – ori, poate, fiecare? E interesant cum aceleaşi fraze pot – cu minime modificări gramaticale – semnalează începutul, dar şi sfârşitul unei relaţii de iubire! Să le luăm la rând, perechi/perechi – acceptând abrevierea (Î pentru „început”, S pentru „sfârşit”). 1. La început: Uite numărul meu. La sfârşit: Uită numărul meu. 2. Î: Mi se pare că ne înţelegem bine. S: Ţi se pare că ne înţelegem bine? 3. Î: Asta-i viaţă! S: Asta-i viaţă? 4. Î: Fă-ţi bagajele şi hai la mine! Nu mai sta! S: Fă-ţi bagajele şi hai… la mine nu mai sta! 5. Î: Nu mai rezist o zi să nu te mai văd! S: Nu mai rezist! O zi să nu te mai văd! 6. Î: Sunt distrus când pleci… S: Sunt distrus! Când pleci!? 7. Î: Nu-mi place când eşti departe. S: Ce-mi place când eşti de-parte! 8. Î: Îţi voi oferi tot ce vrei! S: Ţi-am oferit totul. Ce mai vrei!? 9. Î: Te iubesc! S: Mă iubeşti? 10. Î: Maică-ta-i o drăguţă! S: Maică-ta? Ţi-e „drăguţă”? Bine că, în final, se ajunge la un consens (literal, zic): Î: Hai, iubito, să împărţim totul! S. Hai, scorpie… să împărţim totul” Ş-am în-călecat pe-o şa…
Femele. „Femelele păsărilor de pradă – pe care eu le dresez, de ani de zile, pentru folosinţa vânătorească a Seniorului meu – sunt nu doar mai mari, ci şi mai puternice, mai curajoase, mai îndemânatice, aş zice că sunt mai deştepte decât masculii lor…” (Tardiff , „Traite de fauconnerie”, sec. XVII).
Fernic (Ionel). Boem (…şi nenorocos în viaţă). „Avangardist, boem şi excentric, neuitatul Ionel Fernic a fost o adevărată «figură», dovadă şi un episod consumat la Ploieşti, în perioada cât a trăit în acel oraş. Potrivit profesorului Dan Gulea, scriitorul Radu Tudoran (şi el ploieştean) l-a transformat în personaj în cartea sa «Sfârşit de mileniu»: „În oraşul copilăriei mele, trăia un autor de romanţe care se mai cântă şi astăzi. L-am cunoscut şi mi-a fost simpatic. Fiindcă avea o fire boemă, târgoveţii nu dădeau pe el multe parale. Odată s-a fotografiat gol şi cu ceas la brâu, ca să ilustreze o vorbă în circulaţie pe vremea aceea, «vedea-te-aş în pielea goală şi cu un ceas la brâu!». Avea un ceas de buzunar, ca o ceapă. L-a legat cu lanţul de un cordon pus pe mijloc, lipsind orice alt obiect de îmbrăcăminte, până şi ultimul, vorba era respectată întocmai“. Ziarist implicat în politică, Fernic nu este scutit nici de aventuri neplăcute. Opozant al partidului lui Iorga, Fernic este numit observator tocmai la Vălenii de Munte, în fieful istoricului, de unde este nevoit să fugă pe jos la Ploieşti (sunt 30 km între cele două oraşe) pentru a scăpa de «un numeros grup de mustăţi răsucite şi nuiele noduroase». La 6 km de Ploieşti, a aţipit pe o pajişte. Spre sfârşitul zilei vin cu o maşină şi colegii săi observatori, cărora ţine să le spună imediat, cu umorul său specific: «Aţi văzut, stimabililor, ce frică au ăia de mine! Ia uitaţi-vă la ce distanţă îi ţin de mine! Unde-s eu şi unde-s ei!»”. (Historia.ro)
Greutate. „Închipuiţi-vă o comunitate – scrie National Geographic – în care ar coabita vreo 50 de indivizi, dar numai doi dintre ei ar avea voie să facă sex. Acesta e sistemul de reproducere cooperativă al grupurilor de suriate, în care un mascul şi o femelă dominanţi monopolizează reproducerea. (Suriatele sunt acele animăluţe îmblănite şi simpatice, care trăiesc în deşerturile şi câmpiile din Sudul Africii, hrănindu-se cu insecte şi rozătoare mici, dar şi cu scorpioni, cărora învaţă să le smulgă acul – n.a.). Ce o ajută pe femelă să câştige şi să-şi păstreze poziţia râvnită? Greutatea corporală. După moartea femelei dominante, locul ei este luat de cea mai vârstnică, dar şi mai grea femelă. Ca urmare, între femele se declanşează o acerbă luptă pentru hrană şi… îngrăşare. Exact pe dos ca la graţioasele noastre contemporane, unde şansele măritişului sunt direct proporţionale cu rezultale dietelor draconice şi cu succesul la testul traforului. Stră- străbunicile noastre medievale, dimpotrivă, ar fi câştigat competiţia, rubiconde («albe, grase… deci frumoase») cum erau! Constatăm aici inteligenţa Mamei Natura, dar şi faptul că suriatele nu sunt deloc bune surate între ele: dacă subordonatele mai slăbănoage încearcă să se reproducă «pe furiş», cele dominante le hărţuiesc până avortează, ori le omoară puii. «Dacă ajungi reproducătoare, ai câştigat Marele Premiu. Merită să te lupţi!» – constată un cercetător.”
„Parolă”. ,,Cuza Vodă inspecta într’o zi judecătoriile de pace din Iaşi. La una din aceste judecătorii, instalată în casa numită «La peştele de aur», domnitorul descoperă mari nereguli, din care cauză bătu furios din picior. Puţin după aceea se deschise uşa şi Cuza văzu, nu fără surprindere, că un băiat aduce o tavă pe care se afla o sticlă şi câteva pahare. – Pentru cine aduci vinul acesta? Întrebă domnitorul. – S’a bătut cu piciorul în pardoseală şi am adus clondirul, respunse băiatul cu mult calm. – De desuptul judecătoriei era, într’adevăr, cărciuma unui evreu, şi judecătorii cari aveau obiceiul să bea în timpul şedinţei, deprinseseră pe băiat să se înfiinţeze cu clondirul ori de câte ori băteau în podeală.” (Ziarul ,,Opinia”/2. 05. 1897)
Prostituţie. „În romanul «Cronica de familie», al lui Petru Dumitriu, este prezentat un episod în care chiar Carol al II-lea s-ar fi îndrăgostit de prostituata Foamea Neagră din zona Crucea de Piatră. Fetele care lucrau în zonă erau în general minore, fugite de acasă pentru a face bani. Însă, în funcţie de câţi bani erai dispus să oferi, puteai alege de la femei de vârsta a doua până la fete abia trecute de vârsta de 16 ani. Printre cele mai cunoscute case din zonă era «La Ionescu legionarul’», un bordel într-o casă de tip vagon. Conform arhivelor istorice, serviciul era ocrotit de poliţie, în imobilul numit Casanova funcţiona «Societatea pe acţiuni X». În realitate, însuşi prefectul Poliţiei Capitalei, generalul Gabriel Marinescu, deţinea şi el o casă de toleranţă, frecventată – discret – şi de Carol al II-lea… priapicul. Deoarece prostituatele primeau des vizita ofiţerilor de poliţie, printre acestea au apărut şi rusoaice. În acea perioadă, se spunea că erau agente ale NKVD-ului, însă la scurt timp au fost fugărite, deoarece erau mai cerute de bărbaţi decât prostituatele românce. Rusoaicele făceau «concurenţă» băştinaşelor…” (Descopera.ro)
Comentarii