(Sextilia Crăciun, Memoria timpului viu, Suceava, Editura Lidana, 2024)
La început de mai, am avut bucuria să primesc în dar o carte, Memoria timpului viu (Suceava, Editura Lidana, 2024), scrisă de doamna profesoară Sextilia Crăciun. Şi am repetat un gest reflex din adolescenţă, când deschideam în librărie cărţile dorite, însuşindu-mi-le cumva rapid, înainte încă de a le cumpăra, răsfoindu-le, nerăbdătoare, până la ultimele pagini. De data aceasta, sub ochi, mi-au răsărit cuvintele cu inflexiuni oraculare ale lui Matei Vişniec (cu care autoarea cărţii alesese să-şi ilustreze una din ideile exprimate în acel loc): „Deschizând o carte nouă, / Creşti o nouă dimineaţă / În grădina de cuvinte / Cu ferestrele spre viaţă” (fragment din piesa Vrem să vă dăruim câte o fereastră) (p. 525).
Sub vraja lor, m-am întors la începutul cărţii, am început lectura ei şi am aflat că în cele opt capitole generoase ale cărţii, doamna mea profesoară de limba şi literatura română caută un răspuns la întrebarea, tulburătoare la orice vârstă: „sub ce rost ne aşezăm viaţa?” (p. 9), iar titlurile lor au fost gândite şi cu intenţia de a oferi cititorului un „fir al Ariadnei” în călătoria spre descoperirea acestui rost, aşa că le voi înşirui aici: Gânduri răzleţe despre educaţie; Dascălul şi şcoala – lumină şi iluminare; Lumea cărţii şi cartea lumii; Limba română – „partea noastră de cer”; Sub raza gândului etern; File din jurnalul profesiei de dascăl); Dialectica vârstelor; Dascăli şi cărţi pentru copii, despre copii.
„Drumul devenirii fiinţei” parcurs de autoarea cărţii s-a aşezat de timpuriu în paradigma mentor–învăţăcel/discipol; şi a început cu o răzvrătire cu care şi-a supărat părinţii, după cum mărturiseşte: „Cu toate că părinţii au vrut să mă fac doctor, nu m-au putut împiedica să fac ceea ce îmi plăcea. Învăţam la română cu cartea de anatomie aşezată peste cea de română. Când intra mama în cameră, eu citeam la anatomie, iar când ieşea mă pregăteam de admiterea la Filologie“, povesteşte în alt loc Sextilia Crăciun. Ca o paranteză, în cartea aceasta în care nu de puţine ori descoperi puse faţă în faţă paginile de jurnal ale profesorului cu paginile de jurnal ale elevilor, într-un dialog fertil al vârstelor şi aspiraţiilor, se regăsesc exprimate, nu o dată, bucuria şi mulţumirea de a fi putut creşte elevi olimpici la română care au devenit, ulterior, medici recunoscuţi în comunitate. La o lectură mai profundă, poate că s-ar cerne din înţelesul celor scrise de profesoara Sextilia Crăciun şi mulţumirea unei răscumpărări a visului pierdut al părinţilor.
Cert este că viaţa şi rostul doamnei Sextilia Crăciun au fost şi continuă să fie, în mare parte, ale şcolii, ale celor care cresc şi modelează oameni şi caractere.
Cartea pe care o prezentăm este cartea vieţii de la catedră a profesoarei de limba şi literatura română Sextilia Crăciun, dar şi a comunităţii din care face parte. După ce a absolvit facultatea, a început să predea, din anul 1977, limba şi literatura română la Şcoala Generală nr. 1 din Rădăuţi (azi, Şcoala gimnazială „Gheorghe Popadiuc”), până în anul 1989, când s-a mutat la Şcoala Generală nr. 3 (azi, Şcoala gimnazială „Mihai Eminescu“), de unde s-a pensionat în anul 2010. Dar dacă am vrea să identificăm câteva date biografice, observăm că autoarea nu le oferă mai deloc pe cele (exclusiv) personale; biografia ei se suprapune peste sau este parte din anii, mai grei sau mai buni, ai şcolilor în care a funcţionat; este marcată de întâlnirile cu cărţile şi scriitorii literaturii române; de prieteniile legate cu oamenii şcolii din comunitatea rădăuţeană şi nu numai; de proiectele iniţiate şi duse la împlinire împreună cu colegii săi şi cu elevii pe care i-a îndrumat. Iniţiativa de a da numele lui Mihai Eminescu şcolii în care a predat a însemnat şi dăruirea unei identităţi nobile acelei instituţii, reafirmând legătura sacră dintre şcoală şi patrimoniul spiritual românesc. Despre toate acestea, paginile cărţii stau mărturie.
Sintagma-titlu „memoria timpului viu” trimite la amintirea unei perioade trăite intens, „timpul viu” sugerează o perioadă de viaţă plină de evenimente, experienţe semnificative, trăiri autentice. În paginile cărţii sunt evocate şi astfel duse în neuitare momente cu încărcătură afectivă deosebită pentru autoare. În acest fel, cartea „Memoria timpului viu” este o mărturie şi o viziune personală asupra istoriei şcolii(lor) rădăuţene, în paralel cu documentele sau relatările impersonale care s-ar regăsi cândva în vreo arhivă. Cititorul are în faţă o carte introspectivă, structurată pe tandemul gândire critică – sensibilitate, care provoacă la reflecţii profunde: cum modelăm vieţile altora prin ceea ce învăţăm şi transmitem?; care este rolul profesorului în căutarea rostului existențial?; diferenţa dintre ceea ce „facem” şi ceea ce „suntem”; „Ce las în urma mea?” – viaţa ca dar oferit celor din jur; dialogul şi empatia ca moduri de a construi un sens existențial; cum se schimbă înţelegerea rostului în funcţie de vârstă; „a nu şti” ca act formativ şi fertil; responsabilitatea socială: cum contribuim la binele comun?; etica profesiei şi viaţa interioară; ce înseamnă, pentru elev şi profesor, a trăi cu sens într-o lume aparent absurdă, confuză, grăbită.
Într-o lume în continuă schimbare, cartea Memoria timpului viu este o mărturie a pasiunii, răbdării şi dăruirii cu care personajul ei central, doamna profesoară Sextilia Crăciun, a modelat destine. Destinul propriu, în paralel cu cel al învăţăceilor din numeroasele generaţii pe care le-a ghidat pe drumul cunoaşterii, al lecturii şi al vieţii. A format nu doar elevi olimpici, ci şi caractere puternice, conştiinţe vii. Reuşita lor este ecoul muncii pe care a depus-o cu delicateţe, dar şi cu rigoare, cu înţelepciune, cu o profundă iubire faţă de educaţie şi faţă de oameni.
Cartea Memoria timpului viu alternează fragmente eseistice cu reflecţii personale, proiecte de cercuri şcolare literare cu fragmente din jurnale, dialoguri reale cu colegi şi cu elevi. Un astfel de demers cere autenticitate, curaj şi o voce care să nu dea răspunsuri definitive, ci să creeze spaţiu pentru întrebări fertile.
ELENA PASCANIUC
Comentarii