Graiul liber, publicaţia editată în scop propagandistic de structurile sovietice de profil ca fiind ziarul prizonierilor români din U.R.S.S., spune mai departe raportul sovietic din 1949, intră într-o etapă a lui nouă odată cu actul din 23 august 1944 – considerat aici important pentru destinul ţării şi privit ca marcând în primul rând ieşirea României din coaliţia hitleristă (sau ieşirea României din războiul hitlerist), cu recunoaşterea însemnătăţii faptului: dându-se astfel o lovitură considerabilă Germaniei hitleriste şi sateliţilor rămaşi de partea ei. Ceea ce va fi însă doar o piesă din inventarul declarativ al mărinimiei sovietice faţă de vasali şi o promisiune de bunăvoinţă în relaţie cu poporul în înţelesul dat acestuia pe seama filosofiei luptei de clasă – pentru că în feluritele contabilităţi postbelice lucrul a contat puţin spre deloc mai ales atunci când socotitorii au fost ai Moscovei, iar asta nu altfel decât conform procentajelor stabilite minuţios la Ialta.
Să interpreteze realităţi în baza unei viziuni prestabilite şi să ilustreze prin faptele astfel privite această viziune pentru a obţine propagandistic efecte preconizate, asta gazeta a făcut tot timpul. Acum însă Graiul liber, parcă şi mai riguros ghidat şi mai insistent, trece de la a se adresa persuasiv constrânşilor unei detenţii străine la a vorbi unui popor întreg de prizonieri – căruia, tot ca într-un lagăr, în acelaşi fel i se interpretează şi i se livrează înţelesuri la care mai întâi este ademenit sau îndemnat şi pe urmă, încet-încet, constrâns. Şi mai mult decât atât, i se înfăţişează ca adevăr indiscutabil şi ca destin o istorie deja construită conceptual şi care doar se cere, ca o reţetă vindecătoare, întocmai aplicată. În acelaşi timp, Graiul liber scrie şi explică în orizontul aceleiaşi viziuni prestabilite, fie ea şi parţial perpetuată, această istorie – care cuprinde nu numai trecutul, unul relevat destul de pe dos faţă de cel trăit efectiv inclusiv de popor, ci şi, cu deosebire, viitorul, despre care unui neam amator de poveşti, însă destul de sceptic şi de reţinut cu proorocirile laice, îi vin ştiri cu pretenţii de adevăruri definitive în avalanşă, ca de la ghicitoarele în bobi mulţumitor plătite.
Rezumă raportul privitor la etapă: „Graiul nou” a oglindit în paginile sale mersul evenimentelor, înaintarea rapidă a Armatei Roşii, care a oferit posibilitatea forţelor patriotice din România, în frunte cu Partidul Comunist (n.n. – A.B.: despre care vine vorba destul de târziu în documentele sovietice strict secrete ori numai secrete), să înlăture guvernul Antonescu, urât de către poporul român, să-l aresteze pe acesta şi să formeze un alt guvern, să rupă legăturile cu Germania hitleristă şi să treacă de partea Uniunii Sovietice şi a aliaţilor acesteia. A reflectat politica nobilă a guvernului sovietic, subliniind că o astfel de politică poate fi dusă numai de către un stat socialist, stat al muncitorilor şi ţăranilor. Extrem de simplist privită realitatea politică românească, operându-se cu reducţii şi absolutizări care fac reprezentarea propriu-zis inutilă dincolo de folosinţa ei propagandistică – în esenţă, deci, victoriile strălucite ale eliberatorului au făcut posibil ca, în ţară, forţele patriotice să deschidă drumul impunerii puterii, voinţei şi intereselor poporului, ignorate sau opresiv ţinute departe de tribuna şi de butonul deciziei până atunci. Un articol citat în raport, 23 august – primul pas, precizează că evenimentul din 23 august a pus capăt dictaturii lui Antonescu şi războiului criminal; această dată reprezintă o mare victorie, dar este doar prima victorie. (…) Reorganizarea democratică profundă a ţării în interesul poporului, iată problema care se pune la ora actuală şi care cere o luptă intensă şi plină de sacrificii din partea tuturor. De altfel, multe şi felurite lucruri noi apar în discursul gazetei, după cum şi pedale mai vechi apăsate acum cu insistenţă nouă.
Dintre forţele patriotice, nenumit însă ca atare, ci foarte curând asimilat nu numai în gazeta prizonierilor, ci şi în discursul public „partidelor istorice” reacţionare (pentru refuzul de intrare în Frontul Naţional Democrat alături de forţele autentic democratice angajate, sub conducerea P.C.R., în lupta pentru făurirea unei Românii noi şi progresiste) şi pe urmă, imediat, demascat drept întâiul şi cel mai mare duşman al poporului şi, deci, al progresului – Partidul Naţional Ţărănesc făcea prin Iuliu Maniu, legat de 23 august, următoarea declaraţiune din cu totul altă lume, publicată în Dreptatea din 3 septembrie 1944: Ziua de 23 August este o zi de biruinţă şi un izvor de propăşire naţională. Amintirea ei nu trebuie să amărească nici sufletele acelora în contra cărora sau în absenţa cărora s-a săvârşit. Noi nu am voit ca opera săvârşită să fie a partidului nostru, ci bucuroşi am fi dorit ca ea să fie organizată chiar şi de cei mai înverşunaţi adversari ai noştri. Am rugat insistent pe Mareşalul Antonescu să realizeze el armistiţiul, dar el n-a voit. Ori frontul românesc era spart şi nu mai era niciun moment de aşteptat. A trebuit să acţionăm repede, altfel venea pe capul nostru o dublă nenorocire. Majestatea Sa Regele, tânăr dar foarte înţelept, a arbitrat energic în această controversă dintre guvern şi naţiune şi a hotărât repede în favoarea tezei susţinute de naţiune. Hotărârea sa a fost binecuvântată de Dumnezeu: acţiunea a reuşit. Cu suflet reconfortat prin aceasta izbândă, să privim cu ochi ageri şi cu mintea hotărâtă la greutăţile care ne stau în cale pentru ziua de mâine, ca să le putem înfrunta şi birui…
Democratizarea în înţeles sovietic a ţării devine repede una dintre temele cele mai frecventate în articolele Graiului nou, ca şi lupta pentru realizarea acesteia. Cunoscut în detaliu prizonierilor trecuţi prin cursurile antifasciste (ambalaj, tot timpul, de fapt, pentru bolşevismul stalinist – tot aşa cum fascist devine şi rămâne până azi, legitimând atitudini şi acţiuni în consecinţă, etichetă pentru tot ce ajunge să fie catalogat, după criterii strict specifice, ca stând între neprieten şi duşman!), precum şi, desigur, fugarilor în U.R.S.S. (cu Mihail Roller printre ei), conţinutul democratizării i se dezvăluie poporului treptat şi într-o măsură mare motivat conjunctural, dar sursa îi este mereu aceeaşi, alimentată şi împrospătată continuu de prietenia, recunoştinţa, îndatorarea, dragostea pentru Uniunea Sovietică şi datoria de cunoaştere a marilor izbânzi revoluţionare sovietice şi mai cu seamă staliniste. La instituirea unei componente afective consistente şi complexe a raportării la patria sovietelor şi la măreţele ei realizări în orice domeniu s-a lucrat din timp şi de asemeni insistent. În 1943, spre exemplu, articolul din Grai nou al unui prizonier avea titlul Vom spăla pata de ruşine şi spunea între altele: Astăzi, România stă însângerată şi acoperită de ruşine în faţa întregii lumi civilizate. Popoarele care luptă împotriva hitlerismului nu au de unde să ştie că majoritatea poporului nostru a fost, într-adevăr, împotriva politicii criminale a lui Antonescu. Acest fapt trebuie demonstrat. Numai prin luptă vom putea reabilita onoarea ţării noastre. Pe umerii noştri, ai prizonierilor de război români, care văd mai clar decât fraţii noştri aflaţi în patrie, cade o mare responsabilitate, iar obligaţia noastră cea mai urgentă o reprezintă reabilitarea poporului nostru. Pentru aceasta, vom găsi mijloacele, noi trebuie să avem în acest scop doar hotărâre şi curaj. Dragostea faţă de patrie, dorinţa de a scăpa de tirania hitleristă şi de dictatura lui Antonescu, năzuinţa de a vedea propria patrie curată ca un cristal şi înconjurată de încrederea şi simpatia altor ţări ne vor arăta calea cea mai bună pentru atingerea acestui scop!
Sigur, urmau să facă asta şi prizonierii – pe front mai ales, dar şi în patrie –, însă nu singuri, nu neînsoţiţi şi neasistaţi, ci sub călăuza celor care, în limba de acasă a executanţilor ori într-una nouă, adusă din lagăre, şi care va fi nevoie să fie cunoscută şi vorbită şi în ţară o vreme, nu însă sub motivare culurală, îi învăţaseră ce şi cum să gândească şi le inspiraseră încrederea în ce va fi să vină, precum şi entuziasmul trebuitor. La sfârşitul lui aprilie 1945, prin decret regal se hotărăşte trecerea în cadrele Armatei Române a unui detaşament de 953 de ofiţeri, subofiţeri şi ostaşi din Divizia „Tudor Vladimirescu-Debreţin” – după ce, rămasă cu doar sub jumătate din efectivul ei iniţial, divizia de panduri este retrasă în spatele liniilor sovietice şi, la Bucureşti, cu vreo două săptămâni în urmă, este onorată într-o solemnitate ostăşească în care se spun de către oameni importanţi nu doar cuvinte mari, ci şi adevăruri asemenea. Vouă vă revine cinstea mare ca să scrieţi cu litere de aur, prin faptele voastre, pilde pentru toate generaţiile care ne vor urma – cuvântează Petru Groza, proaspăt şef de guvern de largă concentrare democratică. Voi simbolizaţi virtuţile unui popor târât într-un răsboi nenorocit. Şi: Misiunea voastră, care plecaţi astăzi la diferite unităţi, este deci mare, este sfântă, de a duce ideia democraţiei adevărate, a libertăţii poporului, în fiecare unitate. Desigur, fusese Ialta şi în toamnă veneau noi şi decisive alegeri, iar în ţară şi în structurile statului mişunau fasciştii – care încă frânau aplicarea întocmai a prevederilor Armistiţiului. D-l General Col. Susaikov, locţiitorul Preşedintelui Comisiei Aliate de Control – reţin ziarele – a spus: „Dvs. sunteţi fiii cei mai buni ai poporului român…”. La rândul lui, generalul de brigadă Nicolae Cambrea, comandant al Diviziei de Panduri în numele salvării patriei, spune: Se produce astăzi, primul gest public şi oficial, prin care conducerea Ţării, în lumina faptelor săvârşite, recunoaşte ceea ce întreaga Ţară a simţit din clipa sosirei Pandurilor pe pământul scump al Patriei, că noi am fost primii care am văzut clar şi care cu hotărâre şi perseverenţă am muncit, am luptat şi ne-am sacrificat pentru viitorul Ţării şi al poporului nostru şi [pentru] prietenia cu Uniunea Sovietică.
Şi ar fi de reţinut că în Codul de Justiţie Militară din 1939, se prevedea pedeapsa capitală pentru dezertare la inamic şi servicii aduse acestuia. Mareşalul Antonescu ar fi hotărât să nu-şi pună semnătura pe un decret de pedepsire pentru trădare a lui Nicolae Cambrea cu gândul că înscrierea unor ofiţeri în Divizia „Tudor Vladimirescu” ar putea să-i servească ţării la un moment dat.
AUREL BUZINCU
Comentarii