Pe 22 ianuarie a.c. se împlinesc aproape trei decenii de când ne-a părăsit, după o boală ciudată, cu care se luptase ceva timp, profesorul Mihail Iordache, „un suflet tulburător de frumos”, „suflet de sărbătoare”, „ca o candelă nestinsă, icoana”…
Acum încerc şi eu să caut iar priviri din anii de început i studenţiei să rememorez amintiri ce se întrepătrund tot mai mult şi să prind ecouri din „crengile vântului” ce a dus cu el, prea devreme, pentru veşnic popas, în anotimpul alb al anului 1996, pe Domnul nostru dintru început, Mihail Iordache.
„Descălecător în urbe, spunea Adrian Dinu Rachieru, acest om al câmpiei, fulgerând vorba muntenească, strămutat pentru vecie în primitorul pământ al Bucovinei, cel doritor de culturalitate (parcă aşa constatase George Călinescu) a pus pe picioare învăţământul filologic, dăruind energetism dăscălimii sucevene”.
Viaţa i-a fost ca o văpaie, însă mult preţuită de noi, studenţii, deoarece Profesorul ne-a fost raza de lumină, insuflându-ne dragoste şi pasiune pentru literatura autentică, de valoare. Seminariile, activităţile de cerc literar conduse de el erau adesea sărbători de suflet, prelungindu-se, nu de puţine ori, în pauzele dintre ore sau chiar şi după finalul acestora. Mihail Iordache a fost un om hiper-lucid, un intelectual adevărat, critic cu intenţii exacte, un căutător al „adevărului absolut”, tinzând în plan profesional spre desăvârşire. De o sensibilitate aparte, cu o robusteţe de care noi, studenţii aveam atâta nevoie, se distingea prin discursul elegant, construit cu maximă densitate şi rostit în stilu-i caracteristic, captivând dintr-o dată auditoriul. Parcă îi aud glasul melodios, clar şi cald, recitând din marii poeţi ori citând, din memorie, fraze tulburătoare.
Cărturar autentic, se afunda documentat, provocându-ne în operele unor scriitori ce păreau că nu prea mai aveau nevoie de alte judecăţi de valoare, decât pe cele ce le descopeream în urma lecturii şi a referinţelor critice. Stăruia ca în analiza de text să fie surprinse detaliat elemente specifice, cu accent pe noutate, păreri personale, conexiuni cu alte opere, nu înainte însă de a ni se fi oferit variate şi incitante modele, dovedindu-se şi un iscusit stilist. Îi plăcea să navigăm şi prin unele teme mai îndrăzneţe, pregătindu-ne astfel să fim capabili ca prin forţele proprii să ne apropiem şi să înţelegem adevărata literatură. El ne-a legănat începutul într-o profesie sensibilă, dificilă uneori, dar frumoasă. Ne sfătuia ca atunci când vom fi la catedră să nu uităm responsabilităţile ce ne revin, una fiind aceea de a păstra curat şi de a limpezi mereu izvorul sacru al limbii române, pentru ca fiecare elev să aibă acces la frumuseţile ei.
Îmi amintesc cu nostalgie că Mihail Iordache, în existenţa sa cotidiană, era desfăşurare de energie, un expansiv, iniţiator şi conducător de excursii şi drumeţii prin judeţ şi prin ţară.
Nu pot uita cum distinsul universitar mi-a deschis cândva uşa largă a casei, cu părintească bunătate, ajutându-mă într-o problemă majoră. A cântărit repede lucrurile şi apoi a luat decizia înţeleaptă. Generos suflet!
Ideile sale novatoare în domeniul învăţământului au prins contur imediat după Revoluţie, ca inspector general, printr-o gândire mai amplă şi flexibilă în actul didactic, totul îmbrăcând haina noului, a realităţii, propusă însă a fi schimbată încet dar sigur prin elemente ale reformei atât de mult aşteptate. A rezolvat, în spiritul dreptăţii, multe probleme ale cadrelor didactice, care şi-au regăsit liniştea şi mulţumirea sufletească.
Spirit proteic, critic şi istoric literar, Mihail Iordache a fost membru al primului comitet de conducere şi vicepreşedinte al Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina (după reactivarea din 1990); membru al Societăţii Scriitorilor Bucovineni(după reactivare, în 1993); secretar al Societăţii de Ştiinţe Filologice Suceava; preşedinte al Universităţii Populare din Suceava; asistent şi lector, apoi conferenţiar universitar, decan al Catedrei de Filologie de la Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava; colaborator la numeroase reviste literare, membru în Colegiul de redacţie la „Pagini bucovinene” şi membru fondator al revistei „Bucovina literară”, serie nouă.
În anul 2016, un grup de profesori de la Colegiul Naţional „Petru Rareş” Suceava, a iniţiat Concursul Naţional de Critică Literară pentru liceeni „Mihail Iordache”, organizat de atunci anual de Inspectoratul Şcolar Suceava şi Ministerul Educaţiei şi Cercetării. A fost distins, post mortem, cu Premiul Fundaţiei Culturale a Bucovinei, pentru lucrarea coordonată „Limbaje şi comunicare” (1996).
Mihail Iordache a reuşit „să adune” arghezian, prin muncă, o bogăţie spirituală concretizată în lucrări ştiinţifice de uz didactic, studii de istorie literară, peste o sută de articole şi cronici literare, apărute în reviste de prestigiu din ţară, o activitate editorială de aleasă ţinută, iar pentru presa bucovineană a fost acel spiritus rector, bucurându-se de cea mai mare preţuire, cuvântul său purtând întotdeauna girul valorilor.
Îmi vin în minte câteva versuri dintr-un poem avertisment, aparţinând unui poet în plină afirmare: „Suntem vii, dar viaţa noastră / urmează un cod secret al morţii / care se dovedeşte până la urmă accesibil”. Păcat că Mihail Iordache „s-a grăbit” să descopere acel „cod secret”, pentru că învăţământul sucevean avea atâta nevoie de omul despre care Constantin Ciopraga punea că „aripile-i erau apte de zboruri înalte, om de catedră şi exeget literar, ce se rotunjea sub semnul unui umanism armonios”.
Grămezi de tăceri mi se adună în suflet ori de câte ori gândul mă poartă spre Domnul Profesor, a cărui existenţă a fost asemenea unui popas între două clipe. El a pus mai presus de orice calitatea umană, rostul şi rolul dascălului în comunitatea în care trăieşte. A fost lider autentic de coloană vertebrală în plan literar bucovinean, acum o senină amintire în sufletele celor care l-au cunoscut şi preţuit.
EMIL SIMION
Comentarii