Numeroşi istorici, ca Procopius, Eutichius – patriarhul Alexandriei, Jhon Lewis Burckard, Edward Robinson, E. H. Palmer, Lina Eckenstein, Pericle Grigoriade, semnalează în lucrările lor existenţa unei populaţii de origine românească în zona Mănăstirii Sinai (Egipt). (Se cunoaşte că în secolele VI-VIII apar primele menţiuni istorice despre români şi originea lor romanică, sursele străine desemnându-i cu denumirile de vlahi, valahi, volohi, blachi etc.)
Existenţa unei populaţii de origine românească în Peninsula Sinai, anume în jurul Mănăstirii Sinai, devine o preocupare de studiu şi analiză pentru istoricul şi scriitorul aromân Marcu Beza. Acesta s-a născut în anul 1885 în localitatea Kesura (Grecia) şi a murit la Bucureşti, în 1949. Marcu Beza şi-a făcut studiile secundare la Liceul Bitolj (Serbia), iar pe cele universitare la Bucureşti. A activat în diplomaţie (din 1909), fiind şi docent al Universităţii din Londra şi membru corespondent al Academiei Române (din 1923).
Frapat de această extraordinară informaţie, Marcu Beza va întreprinde în 1931 o vizită la Mănăstirea Sinai.
Ce a aflat despre Mănăstirea Sinai, despre populaţia de origine românească cunoscută în zonă sub numele de Gebalié (adică oameni de munte) şi care mai este denumită de beduini ,,Fiii creştinilor” a apărut în lucrarea ,,Urme româneşti în răsăritul ortodox”, apărută la Bucureşti în 1935 şi într-un reportaj apărut în revista ,,Boabe de grâu” – octombrie 1932.
Autorul ne informează că în anul 536 împăratul Iustinian a întemeiat Mănăstirea Sinai, ridicând totodată şi o fortăreaţă spre a opri atacarea Palestinei de sarazini.
Legat de întemeierea Mănăstirii Sinai aflăm următoarele: „auzind călugării de evlavia lui Iustinian merseră la el cu rugămintea de a le face o mănăstire. Împăratul trimese pe un legat al său şi-i dete puteri depline să clădească o astfel de mănăstire. Acesta gândea s-o zidească pe munte, însă din pricina lipsei de apă îşi schimbă planul, de o înălţă jos, la poale. Întors la Constantinopol, îi vorbi împăratul:
– De ce n-ai zidit mănăstirea în vârful muntelui?
– De-aş fi zidit-o pe vârf, călugării ar fi rămas fără apă, şi dacă vreodată ar fi fost împresuraţi, li s-ar fi tăiat apa şi-ar fi murit de sete.
Împăratul zise:
– Cel puţin trebuia să nivelezi muntele spre miazănoapte, ca dintr-acolo să nu-i vateme nimeni.
– De-am fi pus la cheltuială întreg tezaurul Egiptului, Romei şi Siriei, tot n-am fi putut nivela muntele.
Împăratul se mânie foarte şi porunci să i se taie capul. Se trimise apoi un alt legat şi cu el o sută de sclavi ai Romei cu soţiile şi copiii lor… şi le zidi case înafara mănăstirii, unde să poată locui şi străjui mănăstirea şi călugării.”
Aşadar, când Iustinian a clădit mănăstirea, a trimis un grup de sclavi originari de pe ţărmurile Mării Negre. Ei mărturisesc în chip unanim şi azi pogorârea lor din robi creştini, de unde şi-i numesc ceilalţi beduini ,,Fiii creştinilor”. Se căsătoresc numai între dânşii, alcătuind o comunitate aparte de vreo sută şi douăzeci de oameni înarmaţi. Sunt o rasă muncitoare şi robustă, şi fetele lor au faima de superioară frumuseţe asupra tuturor beduinilor, ceea ce dă naştere la nefericite legături şi iubiri romantice, când îndrăgostiţii se întâmplă a ţine de alte triburi.
Marcu Beza ne dezvăluie că l-a cunoscut bine pe un urmaş al acestor români colonizaţi de Iustinian la Mănăstirea Sinai.
„Era tânăr şi voinic, înfăşurat la cap în broboadă albă, cămaşă tot albă, cu cingătoare de piele şi opinci. El m-a dus pe toate cărările muntelui şi, la întoarcere, mi-a arătat în grădina mănăstirii unde fusese îngropată cea din urmă femeie creştină a tribului, 1750.”
Acest subiect al coloniştilor, pe care îl aduce Marcu Beza în lucrările menţionate, este o dovadă istorică a fiinţării poporului român la începutul veacului al VI-lea.
Este cunoscut faptul că provinciile de peste Dunăre au întreţinut încă din vechime legături strânse şi continue cu Muntele Sinai, unde, din când în când, găsim şi monahi români. După anul 1530 stăreţise aici Ioachim Vlahul, ocrotit de Petru Rareş. În vederea siguranţei, Petru Şchiopul depusese o sumă de bani în Sinai, unde în vremuri grele plănuia să-şi caute sălaş de retragere. Între anii 1668-1703 avusese loc şi vizita la Sinai a Spătarului Mihai Cantacuzino şi, în amintirea acestui pelerinaj, durase în 1695 schitul de la Sinaia.
Foarte mulţi domnitori au înzestrat, rând pe rând, cu danii, bogata Mănăstire Sinai. Amintim aici pe Ieremia Movilă, Grigore Ghica, Nicolae Mavrocordat, Constantin Brâncoveanu, Mihail Racoviţă, Vasile Lupu.
Şi pe lângă bani şi moşii dăruite Mănăstirii Sinai, rămasă aidoma cum era pe vremea lui Iustinian, cu poarta de lemn sculptat, cu stâlpii bizantini, câte din odoare nu vor fi datorate şi ele neasemuitei generozităţi a neamului românesc?
La finalul vizitei la Mănăstirea Sinai, Porfirus, arhiepiscopul de atunci al mănăstirii, îl duce pe Marcu Beza în biblioteca mănăstirii, unde acesta vede, uluit, un tablou al lui Constantin Brâncoveanu, ce avea în marginea de sus scris: ,,Constantinus Brankovan Supremus Valachiae Transalpinae Princeps Aetis 42. Ao Dni 1696”.
Marcu Beza, autorul lucrării ,,Urme româneşti în răsăritul ortodox”, încheie vizita sa la Mănăstirea Sinai cu următoarele cuvinte: ,,Nu-mi venea să cred… Priveam, nu fără simţământul unei pioase înfiorări, gândindu-mă la viteazul neam al românilor, care a lăsat de-a lungul istoriei atâtea urme şi atâtea peceţi”
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii