La 5 februarie 1899, pe când Gheorghe Cantacuzino (Nababul) era prim-ministru, un tânăr istoric de 28 de ani, Nicolae Iorga, făcuse vâlvă la Academia Română demonstrând că „Istoria Ţării Româneşti dintru început”, căreia i se găsise manuscrisul (la începutul secolului al XVIII-lea) într-o mănăstire, trebuia atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino, cărturarul, şi nu mitropolitului Teodosie, cum era tradiţia.
Impresionat de acest fapt, prim-ministrul Gheorghe Cantacuzino (Nababul) îl însărcină pe tânărul istoric Nicolae Iorga, al cărui talent urma să se dovedească a fi imens şi complex (a scris 25.000 de articole şi 1250 de cărţi), să studieze, să comenteze şi să publice în propria sa editură “Minerva” documentele referitoare la familia Cantacuzino.
Aşa se face că Nicolae Iorga, puţin cunoscut în acea vreme, publica în 1901 operele lui Constantin Cantacuzino, care cuprindeau şi “Istoria Ţării Româneşti de la romanii lui Traian până la hunii lui Attila”.
În 1903 el publică un volum în octavo, de 1000 de pagini, cuprinzând trei lucrări, printre care şi faimoasa “Genealogie a Cantacuzinilor”, datorată marelui Ban Mihai (1723-1793), care emigrase în Imperiul Rus. În acelaşi an publică “Albumul familiei Cantacuzino”, cuprinzând o selecţie de portrete şi documente din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea.
Interesant este faptul că guvernul conservator al lui Gheorghe Cantacuzino (Nababul) se confrunta cu trei mari probleme, cum ar fi: concesiunea terenurilor petrolifere, problema agrară, francofilia şi limba franceză a înaltei societăţi, care începuse să fie contestată la Bucureşti, de studenţi.
Spre exemplu, a izbucnit chiar şi o răzmeriţă, sub pretextul francofiliei, la 25 martie 1906, când actori amatori din înalta societate bucureşteană trebuiau să joace, la Teatrul Naţional, câteva scenete în limba franceză, în beneficiul unei societăţi de caritate.
La ora şase seara, Nicolae Iorga, tânăr profesor de istorie, ţine pentru studenţii săi o reuniune publică în care denunţă francomania înaltei societăţi. Studenţii înfierbântaţi de discursul său se îndreptară de îndată spre Piaţa Teatrului, unde Nicolae Iorga îi îndemnase să se ducă. “Regele era în străinătate. Principele moştenitor Ferdinand şi principesa Maria erau aşteptaţi să vină la reprezentaţie, bătrânul prim-ministru era condus de fiii săi Mihai şi Grigore Cantacuzino, care înţelegeau să nu ia în seamă astfel de manifestaţie copilărească”, aşa cum ne informează Constantin Bacalbaşa în opera “Bucureştii de altădată”.
Atunci i se ceru lui Nicolae Iorga să oprească manifestaţia, dar prefectul poliţiei o autorizase deja. Studenţii încep să cânte cântece naţionale, împiedicând lumea să intre la teatru. Se iscă o mare încăierare şi sunt trimişi jandarmi la faţa locului, unde acum erau 7000 de persoane. Multe persoane sunt molestate. Doctorul Cantacuzino – care-şi făcuse studiile de medicină în cursul unei lungi şederi la Paris – este scos din trăsură, care este sfărâmată în bucăţi. Se răstoarnă tramvaie şi armata este chemată în ajutor. „Nicolae Iorga este chemat la Caterina Cantacuzino, soţia primului ministru, care îi cere, în calitate de istoric şi prieten al familiei, să oprească stricăciunile. Dar răzmeriţa xenofobă va dura trei zile, făcând multe pagube, nu însă şi morţi.”
Faptul cel mai uimitor este că o asemenea reacţie s-a produs la istoricul Nicolae Iorga, cât era el de intelectual.
Şi ca să fie în acelaşi ton, acelaşi Nicolae Iorga se ridică brusc într-o zi, la sfârşitul unui cântec coral în germană, strigând: “Bravo! Nu mai rămâne acum decât să se cânte şi turceşte.”
Din această zi, Iorga deveni cunoscut marelui public şi-şi începu cariera politică după alegerea sa ca deputat în sângerosul an 1907, când focul a mistuit palatele, hambarele şi toate averile celor ce i-au asuprit pe ţărani.
Prof. CONSTANTIN TÂRZIU
Comentarii