Ţara mea

Creşte. Merge la grădiniţă, iar de la anul va deveni şi ea şcolăriţă… Deja este foarte ocupată: urmăreşte filme pentru copii, desenează cu creioane colorate, inventează poveşti, cântă – prinde imediat o melodie care-i place şi-i potriveşte versuri de te minunezi ce versuri. Creşte. Pe mama începe s-o ajute la bucătărie, lui tata i-a devenit copilot în drumurile lui. Îi place şi la biserică unde, la sărbători, cântă într-un cor al copiilor, bate din palme, iar (când e cazul) tropoteşte. Creşte copila. Are o mulţime de jucării (pe care le şi strânge, punându-le la locul lor, după ce umple cu ele toată casa, de la parter până la mansardă), însă dintre ele – vechi-învechite şi nou-nouţe – rămân mereu preţioase (deşi i se impun restricţii) tableta cu felurite jocuri şi telefonul inteligent al mamei. Despre care de mult timp ştie că-i poate oferi mulţime de distracţii şi minuni, inclusiv legătura cu cei dragi aflaţi dincolo de casa în care trăieşte, de aleea pe care se plimbă cu bicicleta, de parcurile în care se joacă, de pădurea în care aleargă şi culege plante, acum dincolo de târgurile de Crăciun pe care le vizitează. Creşte fetiţa. Când are prilejul dă singură telefoane. Şi uite că de curând, într-un astfel de dialog cu mătuşa de la Suceava (de care mereu îi este dor), s-a dus la fereastră, arătându-i ce se vede prin ea, dincolo: strada, arborii cu dantele de chiciură, casele cu etaj, pare-se că şi motanul negru din vecini (căruia deja i s-a dus vestea că-i tare lacom). Şi a întrebat-o: Îţi place ţara mea, ţi-ar plăcea să vii şi tu aici? (Probabil că aţi înţeles: ţara ei nu-i ţara noastră!…)