Cândva, l-am numit pe Ion Filipciuc „recuperator”, gândindu-mă la sensul nobil al cuvântului. Iar cercetătorul de la Costişa nu s-a dezminţit. Cea mai recentă a sa ispravă este editarea lucrării suceveanului Nicolae Cojoc intitulată Familia Porumbescu – contribuţii biografice, „proiect editorial aprobat şi finanţat de Consiliul Judeţean Suceava prin Centrul Cultural Bucovina”, carte cu ISBN din 2023, apărută la Biblioteca „Mioriţa” din Câmpulung Moldovenesc.
E de admirat cum un „cercetător amator” (N. Cojoc numit astfel de Emil Satco în volumul Mă voi bucura chiar şi dincolo…, Ediţie îngrijită de Alis Niculică, Eikon, Bucureşti, 2023, p. 273) s-a implicat în descâlcirea unui mare număr de informaţii privitoare la biografia părintelui Iraclie şi nu numai. El este convins că patronimul Porumbescu provine din lat. Columbus, ajungându-se, prin slavizare, la Golumb şi aglutinarea sufixului – ovschi. Pentru N. Cojoc, familia Golembiovschi a venit din Polonia, fiind „de origine română”, având în vedere că, după datele oferite în 1893 de Eugenie Vorobchievici, „Toată Galiţia a fost odinioară locuită de români”, unde localităţile româneşti au fost slavizate. Câteva exemple oferite de Vorobchievici sunt edificatoare: satul Albina a devenit Albinow, în vreme ce Satul Românilor a primit botezul slav sub formă de Woloskieselo. Apoi, Traian a fost adus la forma Traianowca, Tudora a ieşit din altă cristelniţă Tudorovca, iar Bordei a fost lungit la Bordeicova. Mai mult, N. Cojoc preia informaţia de la istoricul Ion Nistor (Lupta naţională în Bucovina cu o deosebită luare în considerare a problemei Românilor şi Rutenilor clarificată istoriceşte, Bucureşti, 1919, publicată în limba germană) menţionarea a „două sate întemeiate în timpul lui Ştefan cel Mare: Kitroay (Pietrosul) şi Malajestzy (Mălăieşti)”. N. Cojoc a realizat şi un tabel cu cei „născuţi, cununaţi şi morţi”, având numele de Golembiovschi, din Suceviţa, cu precizarea pentru fiecare a numărului casei, menţionând în 1984 că „în Suceviţa au existat şi există urmaşi ai familie respective”. Concluzia cercetătorului sucevean vine de la sine – preotul Iraclie era român ai cărui înaintaşi au revenit printre români dintr-un teritoriu unde numele acestora a primit o coadă slavă şi au fost forţaţi să treacă la catolicism.
Filipciuc, ca un bun gospodar ce se respectă, analizând paginile lui N. Cojoc, aduce completări din cele mai interesante. La Suceviţa, vechiul patronim a alunecat spre Golimbiovchi, pe când la Cernăuţi şi în zonele adiacente exisă persoane cu numele de familie păstrând vechea formă. Mănăstirea Suceviţa a fost închinată încă de pe vremea lui Vasile Lupu Schitului Mare de la Maniava, aşezare aflată „mai jos de oraşul Lvov (…), un puternic bastion al ortodoxiei” într-un spaţiu dominat de confesiunea romano-catolică. Acest aşezământ a fost desfiinţat de austrieci în 1785, forţând călugării (cam 400!) să plece în bejenie, o parte din aceştia ajungând la Suceviţa, iar altă parte la Coşula şi Zghierenii Botoşanilor, ori la mănăstirea Banu din Iaşi. Unul din ei, Ghenadie Platenchi, este aşezat stareţ la Suceviţa, profesor la seminarul din Cernăuţi şi din stareţ, de data aceasta, la Putna, devenind „ocrotitorul lui Iraclie, feciorul ţăranului Atanasie Golembiovschi din Suceviţa”. E de reflectat, cum procedează şi cercetătorul de la Costişa, la faptul că, printre numărul mare de localităţi româneşti (cel puţin 292 în Galiţia, Pocuţia şi ţinutul Lublinului, după istoricul polon Grzegorz Jawor, citat de I. Filipciuc), există satul Holubica „(pronunţat Golumbiţa de către poloni), de unde cei născuţi sau veniţi de acolo îşi puteau spune Golembiovschi. Doar părintele şi urmaşii săi au trecut la numele ştiut, ocolind forma Hulubaş şi oprindu-se la o formă „oarecum cărturărească” zice I. Filipciuc, prezentă, fără sufix, în Psalmii lui David, în Cântarea Cântărilor, solul înaripat trimis de Noe „spre a se încredinţa de ispăşirea potopului”, apărut şi la Botezul lui Iisus, adeverind prezenţa în lume a Duhului Sfânt.
Plecând de la informaţiile lui N. Cojoc, I. Filipciuc le aprofundează şi le extinde, ajungând la o concluzie logică: „Întoarcerea în Bucovina a fraţilor Cuparencu din ara Leşască – care nu şi-au schimbat dreapta credinţă cu care a pornit bunicul lor din Moldova în urmă cu aproape un veac –, rămâne o probă de nezdruncinat şi pentru ce s-a petrecut cu Golembiovschi ajunşi în Suceviţa.” În continuare, autorul încearcă să descâlcească provenienţa patronimului Eminovici, precizând că e imposibil de făcut vreo legătură cu emin-ul turcesc, din moment ce încă înainte ca otomanii să ajungă la gurile Dunării, la nord de fluviu circula forma – yamin „din structura unui nume biblic Benyamin”, purtându-şi cititorul prin labirintul informaţiilor din Sfânta Scriptură.. Provocatoare e şi trimiterea la articolul lui Gr. Nandriş din 1923 (Familia Eminovicz în Polonia), având arborele genealogic al acestui nume, menţionând că în cimitirul din Cracovia şi-au aflat odihna mai mulţi Eminovicz. Pasul următor în acest hăţiş istoric, e convins Filipciuc, ar trebuie să fie căutate moşiile boierilor Cuparencu şi o eventuală descoperire în satele româneşti a numelor „Jamin – Jaminov sau Jaminovici”. Calea de urmat fiind trasată, stârneşte o firească bănuială, aceea că temerarul şi talentatul cercetător costişean, de-l vor susţine puterile, nu se va lăsa până ce nu ne va oferi lumină şi în această pâclă, ca să nu-şi dezmintă calitatea de… recuperator.
Comentarii