O ştire dată ca venind de la Petersburg spune în 22 iunie: Nu se ştie unde se află actualmente cuirasatul „Kneaz Potemkin“ şi torpilorul ce-l însoţea. Zvonurile sunt însă cu atât mai numeroase. Vase sub pavilioane felurite, mai ales, ar fi fost forţate să-i dea Potemkinului cărbune. Ba şi mai mult: In faţa portului Akerman, torpilorul care însoţeşte vaporul „Potemkin” a tras două focuri asupra oraşului, după care locuitorii, în urma ordinului autorităţilor, aduseră imediat cărbuni şi proviant pe bordul vaporului. Pe Mare, în urmărirea lui, s-ar afla un alt vas rusesc de război.
Fără să dobândească celebritatea Potemkinului, cuirasatul Pobiedonoszew, despre care se ştie totul, îşi are şi el răscoala lui – asupra căreia însă, deşi n-au ocolit-o, agenţiile de presă n-au insistat. În rest, informaţii la fel de precise: greve cu zeci de mii de uvrieri, vase revoltate care se predau cerând clemenţă şi chiar iertare, execuţii publice la Odessa, ţarul se pune de acord cu mareşalii nobilimii şi deşi continuă să existe ici şi colo focare de răscoală, lucrurile par să curgă spre potolirea poporului şi restabilirea ordinii. E şi o vară cu mari călduri în Europa şi cu victime datorate caniculei: 40 de cazuri de insolaţie gravă şi cinci morţi la Budapesta pe o fierbinţeală de 42 de grade, călduri grozave, dar şi furtuni violente în Italia, cu morţi din aceleaşi pricini la Florenţa, Bolognia şi Veneţia. Încă nimic însă despre schimbări climatice globale.
La Londra, ziarul Standard, care dă asigurări în privinţa credibilităţii ireproşabile a surselor lui, face totuşi dezvăluiri de uimit lumea: De multe luni de zile, vreo 150 de agenţi aleşi în mod deosebit din secţia a 3-a şi-au făcut apariţia în Odessa travestiţi în tot felul şi mai ales în lucrători. Ei trăiau şi lucrau în relaţiile cele mai intime cu lucrătorii mahalalelor industriale şi frecventau toate ascunzătorile revoluţionarilor, aflau toate secretele şi pe şefii tuturor acţiunilor propagandei revoluţionare. Ei îşi jucară rolul cu succesul cel mai deplin. (…) E de observat că nu poliţia locală, ci agenţii secreţi ai secţiunii a 3-a din Petersburg au organizat şi executat planul diabolic când începură turburările şi incendierile. Multă vreme nici nu se făcuse încercarea de a se contraria această agitaţie. În urmă însă străzile fură închise de trupe şi se aşezară mitrailleuze [aşa]. Numeroşi martori oculari îmi spun că nu mai puţin de 7000 oameni fură ucişi în acea noapte sângeroasă. (…) Mii de cadavre fură aruncate înainte de revărsatul zilei în ruinele arzânde. Uriaşul teatru al incendiului servea de crematoriu de masse. În chipul acesta autorităţile se scăpară de patru cincimi din cadavre. Cenuşa lor fu amestecată cu ruinele. Acest masacru în massă a fost aşadar plănuit de poliţie la Petersburg şi pus în aplicare – un mijloc îngrozitor pentru a reprima răscoala în sudul Rusiei. Nimeni nu se îndoieşte că va mai avea loc un groaznic epilog. Cheltuielile acestuia nu le va plăti însă numai poporul. De unde se vede bine că, în accepţie apuseană, Rusia este compatibilă cu orice produs al imaginaţiei, indiferent de poziţia acestuia faţă de adevăr.
Aşa stând lucrurile, Dimineaţa, urmărind pentru cititorul ei şi mersul războiului ruso-japonez şi preluând ştiri din străinătate, publică rezoluţiunea pe care o trimit ţarului locuitorii oraşului Stavropol din nordul Caucazului – cu precizarea de la sursă că asta sub inspiraţia clerului şi terorizaţi de poliţie: „Noi, locuitorii Caucazului Nordic, nu vroim o pace umilitoare. Noi nu vroim să plătim un tribut Mikadoului. Noi posedăm un ţar, un tătuc iubit căruia suntem gata să-i jertfim femeile, copiii şi averea noastră pentru a-i învinge pe japonezi. Noi mai credem că şi întreaga Rusie e de această părere. Nu trebuie să fie vorba de pace. De pace numai evreii pot vorbi. Pentru noi, ruşii, nu există nimic mai scump ca onoarea tătucului nostru, ţarul”. Şi se adaugă: Nobilimea din Kursk a trimis ţarului următoarea rezoluţiune: „Mare împărat! Nobilimea din Kursk, supusă tronului şi autocraţiei, a aflat că multe voci din ţară şi din afară cer închierea imediată a păcii. Te rugăm, o, mare împărat, să continui războiul cu toate forţele încă neepuizate ale Rusiei“. Şi: Ţarul a răspuns la această rezoluţiune scriind pe marginea ei: „Mulţumesc nobilimii din Kursk pentru sentimentele ei patriotice“. Ceea ce pare să fie, până astăzi, măcar interesant.
Pe de altă parte, tot aşa, sub mai multe aspecte măcar interesant până azi, ziarul face în numărul lui din 24 iunie o mică analiză a situaţiei – considerând că e cazul să intre în logica belicoasă a lumii. Iată, spicuit: În articolul de ieri am arătat că prezenţa cuirasatului „Kneaz Potemkin“ în faţa Constanţei a pus în discuţie o chestie de cea mai mare importanţă, anume: care este situaţiunea noastră de stat independent dacă un singur vas de război al unei puteri ostile este în stare de a ne teroriza şi de a ne nimici toate forţele de apărare de care dispunem actualmente. În adevăr, dacă „Potemkinul“ ar fi voit să treacă de la vorbe la fapte şi să bombardeze Constanţa, noi nu aveam nici un mijloc de apărare, căci nu „Elisabeta“ şi nu bietele noastre torpiloare ar fi fost în stare să lupte cu puternicul cuirasat rusesc. Din fericire, răsculaţii ruşi au fost oameni cu minte şi astfel am scăpat teferi. Dar cum rămâne cu situaţiunea noastră acum şi în viitor? Ştim că multă vreme s-a obiectat că Rusia nu admite ca o altă putere militară să se ivească pe Marea Neagră, de aceea imperiul vecin nu primeşte ca România să-şi creeze o flotă [n.n.: !!!], nici să ridice fortificaţiuni pe coastele sale. Aceasta a putut fi o pretenţiune ascultată în trecut, astăzi însă, când evenimentele au dovedit că Rusia nu mai este stăpână pe propriile ei vase de război şi că nu mai are puterea de a menţine ordinea nici la ea acasă, nici pe Marea Neagră, nimeni nu ne mai poate opri de a ne apăra împotriva unui duşman care s-ar mai putea ivi şi mâine. Onoarea şi siguranţa provinciei române din dreapta Dunării cer ca guvernele noastre să profite de ocazie, dacă se poate, şi să înceapă de urgenţă lucrările necesarii pentru apărarea portului Constanţa cel puţin. (…) Acuma guvernul român are o unică ocaziune pe care nu trebuie să o piardă. În urma celor petrecute cu vasul „Kneaz Potemkin”, toate puterile vor da dreptate României ca să se apere şi nici chiar Rusia nu va mai avea destulă autoritate în opoziţia ei câtă vreme dânsa nu mai poate ţine în frâu propriile ei vapoare de război. De altfel, Rusia nu are de ce se teme câtă vreme România nu-şi va crea o flotă cu caracter ofensiv, care să pretindă dominaţiunea Mării Negre, ci se va mărgini la o înarmare pur defensivă, compusă din forturi de coastă şi din câteva mici vase destinate să opereze numai în apropierea ţărmului…
Se consumă în aceste zile şi apogeul a ceea ce a intrat în istorie drept insurecţia de la Lodz, iar Dimineaţa îşi ia informaţiile despre Săptămâna roşie la Lodz (n.n. – roşie de la sânge, dar şi de la susţinerile despre dominanta socialistă a luptei de aici) din Viena, de la sensibila gazetă Neue Freie Presse, pe care cândva, cu motivele lui, o citise şi o citase frecvent, critic şi ironic, gazetarul Eminescu şi care acum, deplin explicabil, publică o extrem de mişcătoare corespondenţă din Lodz, în care se dau noi amănunte asupra grozăviilor petrecute în acest oraş. Spune ziarul: În marele spital evreesc „Posnanski”, toate coridoarele sunt pline cu răniţi; afară, pe iarbă, o mulţime de cadavre acoperite, iar în sala mortuară – cadavre înşirate unul lângă altul. Întreaga zi, o mulţime imensă vizitează sălile lugubre, fiecare căutând pe cei dispăruţi – şi mulţi sunt regăsiţi aci morţi sau luptând cu moartea. De aci se trece la al doilea spital pentru a se privi acelaşi tablou de groză. Totuşi numai răniţii sunt introduşi în spitale, pentru că cei morţi se transportă de-a dreptul la cimitire. Şi toată lumea, văzând atâta nenorocire in jurul ei, atâtea cadavre, atâta sânge, se întreabă îngrozită: „La ce bun toate acestea? La ce bun?” Pentru libertate! Tot poporul e sculat, gata să scuture, fară frică, jugul autocraţiei. Şi, mai departe – pentru înţelegere: Întreaga Rusie e în plină mişcare şi oriunde izbucneşte o scânteie, salvele izbucnesc imediat, revolverele se slobozesc, pare că de la sine, oamenii cad şi strigăte mari se aud; ,,Libertatea, libertatea!“ Lodz este un oraş industrial. 150.000 de evrei trăesc aci, cea mai mare parte dintre dânşii în neagră mizerie. Copiii cresc fără şcoală oficială, dar toţi învaţă limba ebraică, şi când ajung mari, ei încep să citească ziarele revoluţionare scrise în limba ebraică şi să se alipească partidelor socialiste şi teroriste. Lucrătorii evrei merg aci mână în mână cu lucrătorii creştini. Acum 13 ani biroucraţia (aşa) mai era în stare să transforme o grevă a lucrătorilor în excese antisemite, acum insă nu. Doar să se răzbune autocraţia din cauza ceasta, când i se va prezenta ocazia – şi ocazia s-a prezintat.
Ziarul susţine că revoluţia (desemnare mereu cu uşurinţă făcută) la Lodz izbucneşte atunci când se află că revoluţionarii evrei ucişi cu câteva zile înainte fuseseră înmormântaţi pe ascuns, noaptea. Cu o zi înainte poliţia lăsase să se înmormânteze revoluţionari creştini, fără să intervie. Mulţimea compusă din creştini şi evrei începu să alerge din spital în spital pentru a căuta cadavrele; ea crescu la peste o sută de mii de oameni, dărâmă prăvăliile de spirt, distruse mai mult ca 1300 felinare şi-şi desfăşură emblemele revoluţionare [n.n. – din nou interesant!]. Armata însă, dragonii, cazacii apar în stradă şi, astfel: Nu se mai vorbeşte de sute de morţi, ci de mii…
AUREL BUZINCU
Comentarii