Din cele mai vechi timpuri, odată cu organizarea teritorială şi administrativă a comunităţilor, oamenii au fost deosebiţi unii de alţii, prin calităţile dovedite în cadrul muncii pentru binele comun. Au apărut astfel şi recompensele ca atare. Nu ne vom ocupa, în cele ce urmează, de decoraţii, medalii, ordine etc. de gen onorific şi / sau material pe care societatea, istoric vorbind, le-a acordat distinşilor săi ci, mai curând, ne vom referi la situaţia actuală din ţara noastră. Iar ca divertisment pentru eventualii cititori ai acestor însemnări vom pune întrebarea: „Ce reprezintă astăzi un erou al muncii socialiste de ieri din România?”.
Lăsăm la liberul comentariu al cititorului răspunsul la această întrebare.
După evenimentele istorice a anilor 1989-1990 din România, noua societate(?) şi-a pus problema, fireşte, de a introduce şi promova noi mijloace de recompensare a celor ce s-au dovedit şi se dovedesc a aduce notabile servicii comunităţilor sociale în care trăiesc, contribuind la creşterea calităţii vieţii oamenilor, privind, mai ales, problemele de utilitate publică şi creşterea prestigiului economic, social şi cultural al respectivelor localităţi şi zone, la nivel naţional şi internaţional. Una dintre recompensele de ordin moral (spiritual) pe care le acordă conducerile municipiilor, oraşelor şi comunelor din România este cea de atribuire a titlului (diplomei) de „Cetăţean de onoare” al respectivei localităţi. Un stimulent, aşadar, de ordin moral, o distincţie de ordin sufletesc care vine să confirme că ai făcut ceva pentru semenii tăi, dincolo de obligaţiile pe care le-ai avut şi le ai pentru a obţine bunurile necesare vieţii.
Din păcate, cam la aceasta se rezumă atribuirea în mod festiv a acestei distincţii. O diplomă de pus în ramă, pentru a te putea uita la ea din când în când, spre a-ţi dovedi că n-ai trecut prin viaţă (sau nu treci) fără a lăsa ceva în urmă pentru generaţiile ce vin după tine, gândindu-te cu nostalgie (uneori) că „bine mai era odată când bunica era fată”, dacă e vorba de vârstnici.
Dar oare numai la atât să se reducă statutul de cetăţean de onoare al unei anume localităţi?
În opinia mea, ca cetăţean de onoare al municipiului Suceava şi al localităţii natale, comuna Adâncata, potenţialul cetăţenilor de onoare, în majoritate pensionari sau în apropierea pensiei, dincolo de oricare manifestare festivistă, constă în a se folosi, atunci când este cazul, experienţa şi priceperea în anumite domenii a unor asemenea oameni deosebiţi, prin consultări şi întâlniri periodice (fie măcar semestrial) şi oricând este nevoie, înainte de adoptarea unor decizii ce vizează viaţa publică şi interesul populaţiei.
De câţiva ani, de când figurez ca cetăţean de onoare al localităţilor amintite, nu m-a întrebat nimeni cât mi-i ceasul, nu m-am bucurat în niciun fel de faptul că am această calitate, iar la nivel comunal am fost nedreptăţit şi chiar sancţionat, pe nedrept, de organele abilitate de ordine publică. Şi, atunci, ce fel de cetăţean de onoare sunt? Nebăgaţi în seamă, cunosc suficienţi „cetăţeni de onoare” care îmbrăţişează aceeaşi idee. Mai suntem necesari în actuala situaţie sau suntem doar piese vii de muzeu? Revin şi afirm că nouă, multora dintre cei cărora ni s-a atribuit acest titlu onorific, am putea fi de folos în activitatea de utilităţi publice din varii domenii. Să nu mai aibă oare nicio semnificaţie, astăzi, zicale cum că „cine nu are bătrâni să şi-i cumpere”? Sfatul bătrânilor de altădată stă în sprijinul ideii de a ne folosi de cetăţenii de onoare ajunşi la a treia tinereţe. În multiple cazuri fizicul îmbătrâneşte, într-adevăr, dar înţelepciunea, de cele mai multe ori, poate creşte şi poate fi folosită, după caz, în sprijinul tuturor celor ce ne dorim un trai mai bun, o viaţă mai uşoară şi, care, aşa cum se ştie şi se constată, trece prea repede.
ROMULUS SFICHI
Comentarii