Vecinătatea noastră, putem zice imediată, scrie Dimineaţa din 21 iunie, cu marele port rusesc în care s-a aprins flacăra revoluţiunei face ca lumea de la noi să urmărească cu un viu şi pasionat interes toate amănuntele acestei sângeroase mişcări. Dar deşi e iureş în jur şi se află la doar câţiva paşi Odessa pustie, o ruină, cu devastări şi incendii, cu execuţii în masă şi peste 30.000 de de militari pe străzi şi în pieţe, avându-i pe cruzii cazaci printre ei – şi cam tot atâţia fugari în zilele din urmă –, viaţa în Regat merge înainte, mai tărăgănat sau alert, dar destul de neschimbată nu doar în componenta ei populară.
Se pregăteşte expoziţiunea română din 1906 şi gazeta publică aproape zilnic, spre înştiinţare publică, circulările comisariatului general. În grădina Ateneului, pe urmă, eveniment remarcabil: se dezveleşte bustul duiosului poet Traian Demetrescu – cel căruia, precum cuvântează la ocazie Constantin Mille, ca să poată trăi în Bucureşti, presa timp de 10 ani i-a dat pâinea zilnică, iar el, nefiind un temperament politic, deşi oltean de la Craiova, ca gazetar a avut efectul flautului în orchestră. Că, adică: Orchestra fără flaut poate executa orice operă. Când însă e şi flautul, execuţia e mai aleasă, căci flautul dă duioşie. Apoi, nevoii de senzaţional a cititorului Dimineţii i se răspunde în dărnicie cu foiletoane: Memoriile unui revoluţionar. Din viaţa lui popa Gapon, episoade din Tragedia marelui duce Sergiu. Mare roman rus de actualitate de Olga Leontieff, precum şi, la fel, Pe eşafod. Memoriile călăului din Magdeburg. Mare roman de senzaţie. Faptul divers are şi el rezervate multe coloane, iar în exerciţiul lui educativ declarat, ziarul face o incursiune în istoria geloziei – cuvânt cu înţeles foarte străin de majoritatea socială, desemnând însă un sentiment care nu preludează tocmai virtuţile unui suflet mare: Cea mai îndepărtată antichitate, se poate afla, confunda gelozia cu ura şi mult mai târziu se dovedeşte că gelozia nu este decât o faţă a negrei invidii – fiică directă a josnicului egoism. Iată dar că urcând gradat scara viciului, ajungem – trecând prin invidie – de la gelozie la egoism, mama tuturor defectelor. Astfel că, trecând la exemple, Othelo, care ucide din pură gelozia, nu e mai puţin criminal decât Catilina, de pildă, care vrea să ucidă din invidie. Şi poate că e de o anume relevanţă: semnătura pe articol este feminină – O negeloasă.
Dar foarte prins de actualitatea cu adevărat majoră – care alta oare decât cea a revoluţiunii ruse şi a primejdiilor ei însoţitoare? –, cititorul Dimineţii vrea să afle numaidecât şi află, dintr-o ştire venită de la Galaţi, de pildă, că de la Sulina s-ar fi zărit un vapor de război rus aproape de Insula Şerpilor (n.n. – A.B.: distanţa, cunoscută, cca. 45 de kilometri!) şi se crede că ar fi vasul „Potemkin“, care ar fi urmărit de vasele din Sevastopol, dar şi că, apoi, de asemeni, îngrijoratul comerciant Georgevici, cu afaceri la Odessa, a primit telegrama că cele 200 de butoaie cu icre ce erau în port pentru a fi expediate la Galaţi au fost salvate de devastare, încărcându-se butoaiele pe şlepuri cari au fost îndrumate în largul mării. Sigur, pe urmă, imediat şi fără legătură, afară doar de aceea cu largul vieţii, că, destul de cunoscut şi probabil că şi frecvent tip de incident urban, o tânără, anume Marioara Georgescu, în vârstă de 16 ani, din str. Buzeşti 39, a aruncat o sticlă cu vitriol asupra amantului ei Simion Rădulescu. Faptul s-a petrecut în faţa Gării de Nord şi se datoreşte geloziei. Din fericire, Rădulescu a fost atins foarte uşor. Mai puţin norocos, dat drept cunoscutul Alfred Jos. Loew, deşi mult iubit frate, cumnat şi unchi, se anunţă că a decedat Sâmbătă, ora 1 dim., după o lungă şi grea suferinţă, în etate de 56 ani. Totodată, spre a-l păzi de posibile rele felurite din sectorul sănătăţii, cititorul Dimineţii este sfătuit de o reclamă grijulie să se ferească de contrafaceri şi ape artificale şi să ceară numai adevăratul Borvis de Borszek, singura apă minerală naturală bogată în acid carbonic şi diferite săruri (…), foarte necesare organismului omenesc. În acelaşi spirit preeminent umanist şi umanitar, care devine limpede că urma să piardă mult teren de atunci încoace, se vorbeşte şi despre pricina răscoalei ruseşti (cine să ştie de ce anume doar răscoală acum!), întrucât versiunea cea mai acreditată este că atât în armată, cât şi în popor se cere imediata încetare a rezbelului cu Japonia.
În partea cealaltă însă, a practicii propriu-zise, revoluţia este o treabă serioasă şi tratată de implicaţi ca atare. Tocmai de aceea, marinarii Potemkinului nu cedează dinaintea ofertei de libertate a autorităţilor române şi nici autoritatea, din respect şi îndatorare faţă de ordine, disciplină, bune exemple pentru popor şi bune relaţii cu vecinul imperial de la Răsărit şi cu simpatizanţii şi susţinătorii lui europeni şi neeuropeni (pe faţă aşa ori numai în ascuns) – că asta este mereu politica şi trebuie musai să ştii a juca pe muzica ei –, nu răspunde convenabil solicitărilor formulate de revoluţionari. O delegaţie compusă dintr-un finlandez şi un rus, ambii simpli marinari, află gazetarii, cer imperios proviziuni şi, înmânând căpităniei portului numeroase note şi proclamaţiuni adresate ziarelor străine şi reprezentanţilor tuturor puterilor, roagă să se facă astfel încât acestea, vreo cinsprezece la număr, să ajungă la destinatari. Auzind răspunsul negativ al guvernului român privitor la provizii, marinarul finlandez ar fi spus în germană, nordic indignat, că vor fi siliţi să plece în Turcia, unde sigur li se va da pâine. Şi, cert, refuzată fiindu-le şi cererea de a li se preda dezerorul Grigore Rachitencu de pe torpilorul care însoţeşte cuirasatul, delegaţia se retrage şi în scurt timp, Potemkinul, însoţit de torpilorul cu numărul 267, iese în larg şi pare a se îndreapta către Odessa. Prefectul judeţului informează Ministerul de Interne despre plecarea revoluţionarilor ruşi şi despre conţinutul scrisorilor acestora adresate consulatelor străine din Constanţa prin care se face cunoscut că Potemkin nu va ataca vasul niciunei puteri, ci reia drumul spre Odessa pentru a duce războiul contra Rusiei autocrate.
În jurul informaţiilor oficiale însă, neîncrederea, temerile şi supoziţiile, alimentate inclusiv dinspre reprezentanţi ai autorităţii, ţes în continuare o poveste dens contrazicătoare şi care, sub tensiunea provocată de bănuiala ascunderii adevărului de către funcţionarii statului, umple abundent spaţiile resimţite ca goale sau insuficient luminate. Aşa, vasul mai are cărbuni pentru doar o zi şi hrană, numai şase saci de pesmeţi, dar pe punte se află încă două mii de proiectile, bineînţeles că destule ca să se bombardeze Constanţa precum Odessa şi să se distrugă oraşul. Apoi, între marinari, vreo două sute ar fi basarabeni şi pentru că ceilalţi, polonezi şi ruşi în majoritate, au refuzat debarcarea, aceştia sunt hotărâţi ca, odată ieşiţi în larg, să se arunce în mare pentru a nu ajunge pe mâna cazacilor. De altfel, ei ar fi dat ideea, sperat salvatoare, a ancorării în portul românesc. Şi în considerarea unor astfel de realităţi, aici s-au şi luat măsuri ca vreo câteva ambarcaţiuni de salvare să urmăresască un timp cuirasatul în scopul de a-i salva pe eventualii sinucigaşi.
Nu este însă deloc clar dacă Potemkinul se îndreaptă spre Constantinopol ori spre Odessa şi sunt temeri populare mari că el se va întoarce la Constanţa şi că de astă dată nu va mai fi paşnic. Torpilorul nici nu fusese paşnic până la capăt, pentru că atacase un alt vas rusesc aflat în port, unul rămas fidel puterii de la Petersburg – chiar dacă marinarii ar fi fost văzuţi îmbrăţişându-se în oraş cu chiote de bucurie – , încât numai intervenţia în forţă a crucişătorului românesc Elisabeta să fi liniştit oarecum lucrurile. Există de asemeni teama că marinarii Potemkinului, aflaţi şi la strânsoare şi în profundă stare de surescitare, părându-li-se lor că sunt puternici, fiind şi indisciplinaţi, chiar dacă formal comitetul lor a transmis asigurări de corectitudine, s-ar putea deda în larg la acte de piraterie, precum se spune că mai făcuseră deja.
Se poate afla însă din Dimineaţa şi ceva de natură să mai astâmpere din neliniştea populară: Imediat ce s-a comunicat din Constanţa autorităţilor superioare că revoluţionarii ruşi au fost decişi (aşa!) să părăsească portul românesc, d. general Lahovary a dispus să se aducă mulţumiri autorităţilor din Constanţa pentru modul cum au procedat. Dar în materie de evaluare a felului de a se proceda în chestiune, gazeta publică şi un alt punct de vedere – aparţinând, precizează ea, unui militar distins şi mare cunoscător, deşi e greu de crezut că există la această dată în Regat un militar mai distins (în orice înţeles) decât generalul Iacob Lahovary, ministru apreciat la Afaceri Străine acum şi e drept că măcar un pic filorus dacă nu cumva numai un diplomat partizan al echilibrului şi al gestului bine şi în toate privinţele cântărit în prealabil. Trebuia să nu fim aşa expeditivi – spune părerea opusă. Se putea menţine vasul în port 2 – 3 zile, dându-se chiar voie a se aproviziona pentru acest interval. Cu modul acesta se câştiga pe de o parte încrederea marinarilor în România, iar pe de altă parte se favoriza cedarea lor prin timpul dat ca să reflecteze şi să se decidă.
A învins însă opţiunea Lahovary: fereşte-te să te bagi unde nu-ţi fierbe oala, rămâi deoparte cât poţi de mult. Dar dacă marinarii încearcă cu forţa să debarce înarmaţi – ar fi zis categoric ordinul ministrului român de externe –, să fie declaraţi criminali ordinari şi trataţi ca atare.
AUREL BUZINCU
Comentarii