Mă aflam în iarna grea a anului 1960, când prestam munca de inginer într-o întreprindere cu profil forestier de pe raza oraşului (astăzi municipiu) Fălticeni, fiind, în acelaşi timp, şi profesor (la plata cu ora, cum se spunea pe atunci) la Liceul (astăzi colegiu) „Nicu Gane” – şcoală de prestigiu şi tradiţie a oraşului.
Luasem orele de fizică vacante de la clasele cu profil real, atât la cursurile de zi, cât şi la seral. Ca tânăr începător, în ambele meserii, eram, zic eu acum, poate prea exigent în primul rând cu mine şi apoi cu alţii, deşi, pentru a-mi onora orele la cursurile de zi, trebuia să fac tot ce puteam spre a scăpa neobservat, când plecam din întreprindere la şcoală. Întreprinderea nu ştia la început că, de fapt, aveam două servicii, deşi în învăţământ aveam doar jumătate din norma didactică săptămânală a unui profesor (nouă ore). Astfel, într-o zi de ianuarie geroasă şi acompaniată de un vânt care spulbera zăpada pe uliţele târgului, aşa încât nu puteai vedea decât de la câţiva paşi, urcând mai în fugă panta străzii ce duce de la staţia CFR (gara Fălticeni) spre centrul oraşului, pentru a ajunge la şcoală, mă aflam în urma unui bătrân care a intrat şi el în incinta liceului şi chiar în sala profesorilor, unde trebuia să fiu şi eu. Uitându-mă la bătrânul în cauză, pe care nu-l cunoşteam atunci, aveam impresia că mă aflu în apropierea unui cerşetor, nebărbierit şi într-o ţinută vestimentară ca vai de mama ei, chel şi gârbovit. A început să vorbească, destul de familiar, cu ceilalţi profesori şi profesoare aflaţi în sala respectivă în pauza dintre ore. Se referea la gerul năprasnic din iarna aceea, care-şi avea, după părerea sa, originea în Gro-Gro-Groenlanda. Bătrânul se dovedea a fi un bâlbâit sadea. Am plecat la clasă şi, în pauza următoare, aveam să aflu că bătrânul respectiv nu era altul decât respectatul profesor de limbă franceză al liceului.
Aflând acest lucru l-am asemuit, într-o fracţiune de secundă, cu renumitul profesor universitar de termotehnică Teodor Cânepan, de la Politehnica ieşeană, cunoscut prin vocabularul său deplasat şi ţinuta sa vestimentară sub nivelul unui lucrător din serviciul de salubritate al oraşului.
Printre altele, nebărbierit (dar fără barbă), cu un loden (pardesiu) de parcă ar fi dormit cu el, avea şi încălţămintea (bocancii) cu talpă de lemn (anii 1952-’53), care bocăneau pe asfaltul străzii şi mai ales în incinta Universităţii, încât aflai de la distanţă, fără să-l fi văzut, cu cine urma să te întâlneşti. Deseori, în laborator, unii dintre studenţii începători îl confundau cu oamenii de serviciu, după care urma o discuţie, de tot hazul, presărată de expresii cu totul vulgare, de nereprodus, ale profesorului… Era un unicat în acest sens.
Reputatul profesor de limba franceză al Liceului „Nicu Gane”, bâlbâit incurabil, George Aurel Stino, era lincenţiat în litere la Universitatea din Iaşi, în perioada 1920 – 1924. A predat limba franceză aproape toată viaţa la Fălticeni, concomitent cu o activitate prestigioasă de publicist. Concepţiile sale cu privire la activitatea social-culturală şi economică a vremii erau bine primite şi apreciate de ziare şi reviste deosebit de prestigioase: „Neamul românesc”, „Universul”, „Cuget clar”, „Adevărul literar şi artistic”, „Revista scriitorilor şi scriitoarelor” ş.a.
Pe durata scurtă a profesoratului meu la Fălticeni, n-am avut prilejul schimbării niciunei vorbe cu Aurel George Stino care, de fapt, nu mi-a acordat nicio atenţie; dar m-a privit, uneori, cu ochii săi pătrunzători şi iscoditori de sub ochelarii cenuşii, parcă ostentativ.
Am dat, ca pentru mine, explicaţia acestor impresii pe seama tinereţii mele, a faptului că eram din generaţia nouă crescută sub incidenţa doctrinei marxist-leniniste pe care, desigur, o suporta cu stoicism într-o opoziţie spirituală nedeclarată. De altfel, aşa cum se ştia, începând cu anii 1947, A.G. Stino n-a mai colaborat la niciun ziar sau revistă a respectivelor vremuri(?). În oraşul respectiv, unde am stat aproape 3 ani, n-am auzit să se vorbească, la niciun nivel, despre acest remarcabil erudit intelectual şi distins om de cultură, publicist de înaltă factură în presa vremii. Nu peste mult timp, însă, era să-l găsesc pe A.G. Stino prezentat în „Galeria oamenilor de seamă din Fălticeni”, amenajată în casa dăruită statului de urmaşii Lovineştilor, ca fiind o personalitate marcantă a urbei sale, pe care a onorat-o cu o activitate publicistică unică şi de înaltă ţinută. Includerea lui A.G. Stino în galeria respectivă era, totuşi, un omagiu adus omului de certă valoare care a avut o contribuţie deosebită la ridicarea prestigiului comunităţii în care a trăit şi care, până la urmă, ne reprezintă pe toţi cei care încă mai ţinem la ţara în care ne-am născut şi avem aici rădăcinile înaintaşilor noştri, departe de a fi naţionalişti în sensul rău al cuvântului. În treacăt fie spus, astăzi spaţiul atribuit galeriei oamenilor de seamă din micul oraş moldav a devenit neîncăpător!(?).
Aurel George Stino rămâne, cel puţin pentru mine, unul dintre exemplele cele mai relevante care atestă faptul că aparenţele pot fi înşelătoare…
Te uiţi la un om (când eşti interesat sau chiar din întâmplare), îl cântăreşti din priviri şi, în cele mai multe cazuri, necunoscându-l, nu-ţi dai seama pe cine poţi avea în faţă, bazându-te doar pe elemente de suprafaţă. În istoria ştiinţei şi culturii s-au produs numeroase gafe, unele cu totul impardonabile, devenind chiar anecdote, când autentice celebrităţi erau confundate de indivizi superficiali, dar cu unele responsabilităţi sociale importante, chiar cu oameni ai străzii sau, în orice caz, cu nişte anonimi.
Toate aceste considerente ne obligă a fi prudenţi, cred, în legătură cu noile cunoştinţe, mai ales întâmplătoare, atunci când, eventual, demarăm un dialog mai scurt sau chiar mai amplu, neştiind cu cine stai de vorbă dacă nu s-a recomandat. Aceasta, deoarece, aşa cum spunea cândva marele nostru Mihai Eminescu, „Geniul, în zdrenţe sau veşminte aurite, tot geniu rămâne!”.
ROMULUS SFICHI
Comentarii