Pe 9 aprilie 2024, s-au împlinit 174 de ani (9 aprilie 1850), de când, la Teatrul Naţional din Iaşi, se juca în premieră absolută Chiriţa în Iaşi sau Două fete ş-o neneacă de Vasile Alecsandri. În rolul Chiriţei, actorul Matei Millo.
În zilele noastre şi judecând piesa după canoanele corectitudinii politice, confruntarea din scena întâi a primului act, construită pe comicul de etnie, cu Ioana ţiganca şi slujitorul de la vama Păcurari încercând să se pună de acord în privinţa numelui Chiriţei, ar trebui cenzurată ca ofensă adusă unei minorităţi etnice. Chiar mă mir că încă nu s-a intervenit asupra textului, oricum scos din toate manualele de literatură şi prezent mai mult în broşurici şi în tomuri de istorie literară pe care nimeni nu le mai consultă. Nici teatrele nu par a se înghesui să mai păstreze piesa în repertoriu, nemaifiind ea de actualitate.
De fapt, temele abordate de Alecsandri sunt o constantă a vieţii noastre, mai ales tema luptei dintre vechi şi nou: adoptarea formelor fără fond, maimuţăreala (în parte amuzantă) a unor obiceiuri occidentale – veşmintele se croiau după moda pariziană, ca şi limbajul, tot mai împănat cu franţuzisme – se petrec în continuare după acelaşi tipar, persiflat de poetul de la Mirceşti. După Revoluţia de la 1848, grecismele şi turcismele pierdeau teren în faţa noului, adică a importului de franţuzisme, tot astfel cum, de ceva vreme, luptăm pentru transformarea limbii noastre în romgleză; lumea se emancipa, credea că se modernizează, în primul rând la suprafaţă, renunţând, nu fără scandal, la costisitoarele şi incomodele piese de îmbrăcăminte orientale, ca şi la bărbile falnice ale boierilor. Bărbierii şi croitoresele aveau mult de lucru, exact ca în zilele noastre, deosebirea fiind că, între timp, au devenit hair stilişti şi fashion stilişti, numărul saloanelor de înfrumuseţare şi al caselor de modă fiind depăşit doar de numărul de săli de joc pe cap de locuitor.
„Mangosiţi” avem şi acum, dar se numesc cocalari şi piţipoance, iar „fuck” l-a înlocuit cu succes pe „carnacsî!”, că nu mai suntem la porţile Orientului, ci în UE şi NATO. Voluminoasă, zgomotoasă şi iute la mânie, cu „istericale greceşti” şi cu un debit verbal de invidiat, Chiriţa are urmaşe pe care numai cine a renunţat să se uite la oricare canal Tv şi nu are cont pe duzina de reţele sociale virtuale nu le (re)cunoaşte. Ca şi ele, viitoarea isprăvniceasă are ceva statut social, nu ca mojicii – pardon, „sarakiile” – şi e mândră de el, e paşaportul ei spre înalta societate păzită tot de „guleraţi cu săbiuţe”, respectiv de mascaţi cu pistoale automate, spray lacrimogen, cătuşe, camere de filmat şi alte dotări cu mare priză la public.
Ca şi pe vremea „neneacăi”, instituţiile publice funcţionează prost, transportul dintr-un loc într-altul se face rudimentar, plus că prima zăpadă le ia mereu pe autorităţi prin surprindere; ca şi pe atunci, mijloacele de transport eşuează în nămeţi, şoferii au rămas cu mentalitate, limbaj şi atitudine de birjari, preferinţa pentru alcooluri tari a fost transmisă din generaţie în generaţie, în ciuda succesiunii de coduri rutiere, iar beizadelele, tot alintate, nu mai cântă la minavet şi nu se mai dau pe gheaţă, copilăreşte, ci merg în cluburi de noapte ca să tragă zăpadă şi liniuţe pe nas, căci de la Guliţă la Jack, James ori măcar Alex au trecut aproape două secole. Şi tot ca pe atunci, blocarea în trafic generează crize de nervi, înjurători şi alte manifestări de violenţă ca expresie a unei nemuritoare stări de „normalitate” socială. Profitori apar peste tot, căci Bondici (coţcar ieşean) şi Pungescu (coţcar bucureştean) au lăsat urmaşi nu numai literari.
Schimbată – şi nu neapărat în bine – este relaţia dintre părinţi şi copii: mamele nu mai sunt atât de amatoare să-şi mărite bine fetele, adică să scape de pietrele din casă, operaţiunea simplificându-se prin exodul odraslelor în alte ţări ori pe „focusarea” pe carieră; cu alte cuvinte, în epoca aşa-zis modernă, condiţia femeii a suferit transformări drastice. Dacă adăugăm procesul de efeminare a bărbaţilor şi dependenţa lor de banii părinţilor, până dincolo de vârsta acceptabilă, putem constata disoluţia paradigmelor tradiţionale. În timp ce fetele îşi clamează independenţa, băieţii dobândesc statut de pietre în casă, ceea ce boierul Grigore Bârzoi şi consoarta dumisale n-ar fi acceptat niciodată.
Împănată cu cântecele comice oricum mai valoroase decât manelele zilelor noastre, comedia lui Alecsandri sancţionează (aparent veselă) lumea artificială care lua locul unei lumi obişnuite cu ignoranţa, bezna, regimul concentraţionar, obedienţa în faţa puterii de orice fel ar fi fost ea şi, mai cu seamă, bazată orbeşte pe credinţa în noroc. Lumea de atunci, în care totul se petrecea sub semnul întâmplării, fără urmă de plan (omenesc sau divin), în care răul era suportat foarte bine şi binele foarte rău şi absolut totul, începând cu lucrurile grave, nu merita să fie luat în serios, seamănă izbitor cu lumea în care trăim. Vorba cântecului: „Neneo, mă crede, viaţa-i un stos,/ Lumea o masă cu postav verde./ Tot meşteşugu-i de-a juca gros;/ De-a punta bine şi… de-a nu pierde!”.
VALERIA MANTA TĂICUŢU
Comentarii