Mai toată lumea spune Mihai. George Călinescu, în monografia sa, afirmă că, alături de alte versiuni privind naşterea viitorului poet, „la Botoşani s-a găsit registrul de naşteri şi botez pe anul 1850, unde este trecut şi Eminescu”, redând pe o pagină separată, unde, în spaţiul destinat pentru numele de la botez e trecut Mihail. Prima ediţie a poeziilor sale, scoasă de Titu Maiorescu, poartă pe prima copertă numele Mihail Eminescu. Mai sunt şi alte (multe) argumente pe care nu le repet, destul că, prin aducerea la forma uzuală, îi interzicem poetului zborul către infinitatea celestă, „legându-l de glie”. Şi-apoi care glie, dacă stau şi mă gândesc la faptul că Moses Gaster, în relaţie de bună amiciţie cu autorul Luceafărului, dădea în 1910 o uluitoare informaţie pentru Encyclopedia Britannica de atunci: „Eminescu este pseudonimul unui poet de origine turco-tătară” (Theodor Codreanu, Dubla sacrificare a lui Eminescu). Actuala ediţie, Enciclopedia Universală Britannica din 2010 (Ed. Litera) a corectat eroarea (Ce resentimente l-or fi determinat pe M. Gaster să spună o asemenea prostie?), precizând în volumul 5 că Eminescu este „socotit cel mai important creator român”.
Un aspect comentat de-a lungul timpului se referă la atitudinea poetului faţă de religie. Marxiştii, în proletara lor gândire, i-au hăcuit opera şi l-au declarat ateu, ba chiar anti, prevalându-se de versurile din Împărat şi proletar: Religia – o frază de dânşii inventată / Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug, (…), neţinând seamă că vorbele rebele şi cacofonice sunt ale unui… proletar. Şi câte fraze au mai inventat ei, sub fluturarea agresivă, pe fond roşu, a secerei şi a ciocanului, fugărind estetica din cultură şi înlocuind-o cu huruit de tractoare.
Apoi, a venit vremea confruntării de idei. Unii îi afirmă religiozitatea, cu câte o foarte rară propunere de a fi chiar canonizat (cui i-ar folosi?), alţii se opresc doar la aspectul metafizic al operei sale, negându-i valoarea creştină. Chestiunea ţine, până la urmă, de interpretarea poeziei, ceea ce nu e valabil şi pentru publicistică, unde lucrurile sunt clare. Declară Eminescu răspicat: „Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe soarele un nor de aur din marea de amar”. Nu putem face abstracţie de prezenţa Divinităţii („m-a sorbit”) din care popor? Nu cumva din cel creştinat de Sf. Andrei? Mircea Eliade (Spaţiul mioritic) e de părere că „cele mai înalte, cele mai complexe şi mai felurite culturi populare din Europa (…) aparţin popoarelor ortodoxe, iar folclorul românesc e profund creştin”. Argumentul definitoriu pentru Eminescu n-ar fi cele patru creaţii cu evident conţinut religios, peste care, totuşi, nu se poate trece. De reţinut ultima strofă din sonetul Răsai asupra mea (Dă-mi tinereţea mea, redă-mi credinţa / Şi reapari din cerul tău de stele: / Ca să te ador de-acum pe veci, Marie!, – o rugă, aş zice, de anahoret) şi din Învierea (Un clocot lung de glasuri vui de bucurie… / Colo-n altar se uită şi preoţi şi popor, / Cum din mormânt răsare Christos învingător, / Iar inimile toate s-unesc în armonie, unde miracolul Învierii Mântuitorului devine pecetea armoniei sufletelor.) Aurel Petrescu, în Originile romantismului, comentând interogaţia şi versul următor din Memento mori Cine eşti?… Să pot pricepe şi icoana ta… pe om (a făcut-o, în acelaşi spirit şi George Munteanu), atrage atenţia că aici e vorba de „dorinţă epifanică” ce nu are nimic comun cu titanul, ci cu o încercare de o „adâncire a armoniei” (armonia aparţine Sfintei Treimi şi cosmosului), „a renaşterii în om în mod fidel icoana creaţiunii divine”. Revenirea la icoană se face mai întâi în Glossă care ar trebui citată în întregime. Să reţinem doar versurile: Tu aşează-te deoparte, / Regăsindu-te pe tine, / Când cu zgomote deşarte / Vreme trece, vreme vine. E de recunoscut imediat exclamaţia Ecclesiastului din chiar versetul al doilea – „…deşertăciunea deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni!” ale lumii, iar oamenii, nişte efemeride, muşti de-o zi, după expresia eminesciană din Scrisoarea I. Acel regăsindu-te pe tine, pus în relaţie cu ultimele versuri din Odă (în metru antic) Ca să pot muri liniştit, pe mine / Mie redă-mă!, ne trimite la Dephi şi inscripţia „Cunoaşte-te pe tine însuţi”. Asta a făcut Eminescu toată viaţa, având în vedere că îndemnul de pe frontonul Oracolului era o trimitere la cercetarea propriei persoane, a eului profund, în armonizarea acestuia cu zeul. Cu alte cuvinte, regăsirea eului echivalează cu retragerea din lumea cea decăzută într-o solitudine aurorală ecranată faţă de vuietul dezarticulat al societăţii corupte moral şi petrecerea într-o lume paralelă şi nelimitată a spiritului luminată de Dumnezeu, fiindcă, zicea bucovineanul Traian Chelariu, „Cel ce începe să se gândească la Dumnezeu, începe să se gândească la partea cea mai bună din propria fiinţă”. (În căutarea Atlantidei) Şi vine ruga: … pe mine / Mie redă-mă! O deşertare de toată poluarea intereselor mărunte şi a verbului „a avea” mai fierbinte nici că se poate! E dorul poetului de omul adamic, e dorinţa de a rămâne rece (starea finală a Luceafărului), adică imun la glasul înşelător al exteriorităţii, din moment ce orice adecvare la lume înseamnă îndepărtare de Dumnezeu. Or, Eminescu, în starea lui de persoană ce se gândeşte la întâlnirea cu Divinitatea, prin moarte, vrea cu tot dinadinsul ca în viaţă să devină un microtheos, după cuvântul Evangheliei: „Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este” (Luca 4, 32). Oricât am vrea să-l coborâm la nivelul nostru, poetul rămâne Mihail, pentru care Biserica e maica spirituală a neamului românesc, iar Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, nihilist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e. Şi punctum!
Comentarii