De menţionatul congres de geografi sovietici – întrucât totul este, acum şi aici, în cel ma înalt grad ştiinţific, tot aşa cum este obiectiv, legic, dialectic, precum şi în slujba popoarelor, păcii, viitorului fericit etc. – s-ar lega intrarea în discuţie, fiind vorba de problematica repartiţiei teritoriale a industriei în ţările socialiste, a unor concepte precum cel de complex industrial în raioane de frontieră ale mai multor state socialiste şi nu doar atât, ci şi afirmarea interesului, tot ştiinţific, pentru modul concret de manifestare a acestui „proces obiectiv” integrator. Interesul este mai mare şi se traduce imediat în termeni de sarcină – fireşte că patriotică, socialistă şi suprastatală, din categoria iubirii mai vechi pentru Patria Sovietelor – cu cât dezbaterea despre complexul industrial de frontieră se dovedeşte, de fapt, una despre mari resurse de materii prime şi de energie care se cer valorificate raţional, iar valorificarea, de bună seamă, planificată şi gestionată – tot aşa, raţional.
Soluţia economică de viitor preconizată este cea a planificării unor relaţii de producţie ale acestor complexe ori chiar numai ale unor unităţi de producţie din complexul industrial de frontieră realizate în relaţie directă cu unităţi din alte ţări – cu ignorarea, adică, a complexului economic naţional. Ceea ce s-ar naşte astfel ar urma să ia locul economiilor naţionale unitare ale statelor – iar articolul din Viaţa economică formulează faţă de un atare proiect constatarea că este vorba de o încercare de teoretizare a unui proces de dezmembrare a economiilor naţionale şi a teritoriilor naţionale ale unor state socialiste. Dovadă e susţinerea că s-ar impune şi „adaptarea regimului frontierelor” ţărilor socialiste la pretinse „noi cerinţe” ale dezvoltării economice, ba şi mai mult, mai înfricoşător formulat, „cerinţe” aflate în legătură cu „germenii ştergerii frontierelor” şi încă în regimul unei planificări economice unice şi al unui plan unic. Or, pentru poziţia românească, sunt lucruri de neconceput dezmembrarea economiilor naţionale de sine stătătoare, dezagregarea statelor şi a naţiunilor socialiste. Şi probabil că nu e de văzut aici vreo probă de necunoaştere a diversităţii de procese din economia lumii şi nici de, faţă de socialism, mai multă purtare de grijă decât s-ar impune, ci numai un popular suflat în iaurt al păţitului pe care îl frisonează memoria experienţelor proprii de viaţă – iar asta în asemenea măsură, încât face caz de naţional un decident politic nu doar trecut cu un deceniu şi jumătate în urmă prin condamnarea titoismului, dar născut, crescut şi obţinându-şi puterea în baza unui pact de combatere a naţionalului (naţionalismul fiind altceva, dar nu din altă gamă) până la a-şi condamna propria ţară pentru anexionism imperialist.
Argumentul ultim de adus la bară e socotit a fi Lenin: Asemenea concepţii total străine marxismului au fost combătute cu o extraordinară putere de previziune de marele Lenin – pentru care deosebirile naţionale între popoare şi ţări, statele existente şi graniţele lor se vor menţine „chiar şi după înfăptuirea dictaturii proletariatului pe scară mondială”, iar altundeva, citat din nou: „Ce înseamnă «jos graniţele»? Aici începe anarhia!”. Poate chiar, temerar şi riscant, şi pentru, iarăşi popular, un dat peste nas – pe drept cuvânt, întrucât în faţă stă cineva pentru care Lenin e de invocat, deja de ceva timp, destul de consecvent şi prea vizibil, numai prin afirmaţiile şi în înţelesurile convenabile conjunctural. Ba încă Viaţa economică are motive să strecoare suspiciunea că în formarea şi evoluţia convingerilor unor oamenilor de ştiinţă sovietici preocupaţi de această problematică se implică persuasiv anumiţi factori de influenţă (de la sine înţeles că politici) care fac astfel încât susţinerile lor să se schimbe radical de la un an la altul: un anume P.M. Alampiev, spre exemplu, care la congresul din 1963 se împotrivise explicit ideii de raionare economică peste frontierele de stat şi aceleia de funcţionare a economiei sistemului mondial socialist altfel decât în cadrul teritorial al fiecărei ţări socialiste, la congresul din mai 1964, se situează în elocinţă pe poziţia integrării prin ştergerea graniţelor de stat.
Un motiv de luat în seamă într-o astfel de proiectare a dezvoltării economice – al cărei viitor s-ar impune, cu sarcini, să înceapă imediat – ar fi existenţa în unele ţări socialiste a excedentului de forţă de muncă, a unor considerabile resurse de muncă ce se cer folosite raţional. Asta dă publicaţiei româneşti ocazia să se pronunţe într-un fel necesar şi pe care socialismul l-a evitat în general sau l-a articulat ipocrit: resursele de muncă în cauză, pe care autorii consideră inevitabil să le redistribuie teritorial, sunt oameni vii şi nu unelte neînsuflețite de producţie, sunt o parte a însuşi poporului care-şi construieşte socialismul. Sau construieşte, după caz, ca mai târziu, astăzi, altceva – dar, sinceră şi consecventă, n-ar fi arătat deloc rău, ci dimpotrivă, o astfel de abordare. Doar că articolul Vieţii economice îl înfăţişa pe activistului politic patriot de atunci bătându-se cu pumnul în piept în chestiune – cam tot aşa cum o face şi urmaşul lui azi: Noi, în România, spunea el pe atunci, refuzăm să considerăm drept inevitabilă mutarea unei părţi considerabile a populaţiei dintr-un colţ al ţării în altul. Ţările socialiste au posibilitatea şi obligaţia să înfăptuiască, în cadrul industrializării socialiste şi al dezvoltării economice planificate, o repartizare teritorială raţională a economiei fără transmutări de populaţie. Tot aşa: Această noţiune de „migraţie” internaţională a populaţiei este incompatibilă (s.a.) cu socialismul. (…) Nu ne-am închipuit niciodată că ar putea fi emisă o teză privind „posibilitaea şi utilitatea” unui proces similar (n.n. – A.B.: celui capitalist) în cadrul sistemului mondial socialist. (…) Refuzăm să acceptăm o asemenea concepţie, care n-ar putea duce decât la denigrarea socialismului, la compromiterea lui în ochii popoarelor care au luptat spre a-l construi.
E drept că abia începea, după colectivizare, să se moldovenizeze Banatul, Braşovul şi Dobrogea ori să devină Sibiul un târg cvasioltenesc – într-un un proces neîncheiat nici până în prezent, când în dulcili grai moldav-bucovinean ori pre mai orice limbă, doar că grăită cu aferentele îndulciri, se poate auzi vorbindu-se mai oriunde pe mapamond. Adevărat că în condiţii noi – în care, adică, activistul politic de orice culoare cunoaşte şi recunoaşte situaţia şi, perseverent ceasornic, nu-i iartă electoral adversarului, tot de orice culoare (politică!), fapta de a fi generat respectiva redistribuire prin împrăştiere în toată lumea a excedentului de forţă de muncă al poporului român.
Este marca permanentă a dreptului şi libertăţii activistului nostru politic să nu conceapă dreptul şi libertatea românului de rând de a-şi căuta oriunde pâinea cea de toate zilele atunci când aceasta nu-i este îndestulătoare sau îi rămâne inaccesibilă acasă, pe pământul strămoşilor. O zodie nefastă, poate că transpolitică, va fi făcut ca munca lui să fie de o istorie întreagă mai ieftină decât pâinea pe care el o mănâncă.
Ori poate că, cine ştie, o fi şi cum să fi zis odată cineva: ţară dintru începătura ei rău tocmită.
AUREL BUZINCU
Comentarii