Uncheşul Ionică de la Pârteştii de Jos

Introducere

Eram în ultimul an de facultate şi mama m-a întrebat: „Na, ci faci di-amu?!” „Dacă prind, vreau să merg la Timişoara.”

Au fost repartiţii bune. Puteam să vin acasă, la Suceava, sau chiar să rămân în Bucureşti, unde mi se promise un viitor de invidiat. Au fost patru locuri în Timişoara şi pe primul l-am ales eu; la Electrotimiş.

Aşa l-am cunoscut pe Dan Popa, nepotul uncheşului Ionică, într-o excursie cu fabrica, la Budapesta, unde ne-a înscris soţia lui, Mariana, colega mea de serviciu. Am stat în autocar pe locuri unul lângă altul şi ne-am comportat de parcă ne cunoşteam de când lumea. Asta îmi aduce aminte de remarca făcută de o jurnalistă (Melissa Finn), cu ocazia unei expoziţii de caricatură ce am avut-o în Australia (Clubul Rotary): „…Constantin is surprisingly easygoing”. Adică, „în mod surprinzător, cu care comunici uşor”. Am dormit o noapte la Arad, iar a doua zi, dis-de-dimineaţă, eram în oraşul maghiar Kecskemet, unde am încercat să facem rost de ceva forinţi, vânzând nişte sticluţe cu coniac românesc. Dan a reperat doi bărbaţi la vreo 40 – 50 de ani: „Cred că ăstora le este sete”. A avut dreptate! Am făcut primii bani de buzunar, iar relaţia noastră a devenit mai strânsă.

La un an după repartiţia aleasă pentru Timişoara, oraşul visurilor mele, m-am căsătorit tocmai în partea astălaltă a ţării, la Suceava, găsindu-mi perechea numelui meu de familie: o PAPUCĂ! O pereche de naşi au fost Dan şi Mariana Popa. Prin ei i-am cunoscut pe uncheşul Ionică (fratele Aureliei, mama lui Dan) şi pe ceilalţi membri ai familiei lui, plus alte şi alte rude şi prieteni.

Elev la Pârteştii de Jos

Uncheşul Ionică s-a născut pe 30 martie 1926, la Pârteştii de Jos, ca fiu al familiei Sevastian Andronic şi Fevronia Lăzărean.

La Monumentul Eroilor din centrul satului, de Înălţarea Domnului (Ziua Eroilor), Ionică, de 5-6 anişori, apărea îmbrăcat naţional, călare pe un căluţ de lemn:

„Sunt soldat şi călăreţ. / Uite, am un cal isteţ. / Am şi sabie de lemn, / Puşcă am de tras la semn, / Am şi coiful de hârtie, / Ce-mi mai trebuieşte mie?!”.

A mers la şcoală la vârsta de 6 ani şi jumătate, să fie în aceeaşi clasă cu verişorul Ilie Tudose, născut prin septembrie 1925. Învăţătoare i-a fost Ilaria Homiuc – „frumuşică…! Mă îndrăgostisem de ea şi ea de mine”.

Directorul şcolii era Constantin Andronic, „fratele tatălui meu, care a absolvit Pedagogiul din Cernăuţi şi a fost numit ca învăţător la Pârteştii de Jos, în 1904. A fost unul dintre primii intelectuali ai satului”.

Directorul, adică uncheşul elevului Andronic Ioan, l-a fugărit de la şcoală fiindcă nu avea vârsta: „Du-te acasă, calicoiule!”. I-a spus învăţătoarei să-l dea afară. „Nu-l pot da afară, că plânge. Dă-l matale afară.”

În 1939 a absolvit şapte clase la şcoala din Pârteştii de Jos.

Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi

În 1939 se înscrie la Şcoala Normală de Învăţători din Cernăuţi, care era pe strada Mihai Eminescu, la nr. 10. Întreaga şcolarizare a durat 8 ani (opt clase), până în iunie 1947, cu frecvente mutări în diferite locuri din ţară, ca urmare a Pactului Ribbentrop-Molotov şi războiului.

Face clasa I la Cernăuţi (1939-1940). La retragerea armatei române din nordul Bucovinei, şcoala se mută la Abrud, dar dânsul urmează clasa a II-a la Bacău (1940-1941) „căci era mai aproape de casă.” Între 1941-1944 îl găsim continuând şcolarizarea la Cernăuţi, apoi, în anul şcolar 1944-1945, la Caransebeş, pentru ca în final, între anii 1945-1947 să îl găsim la Siret.

„La Cernăuţi şcolile erau separate; de băieţi şi de fete. Ne întâlneam doar la serbările de Paşti şi de Crăciun. Se întâmpla la Teatrul Naţional. Eu eram îmbrăcat naţional şi deschideam serbările. Ieşeam în faţa cortinei mari şi strigam lozinca străjerului: «Credinţă şi muncă, pentru ţară şi rege!»”.

Cursurile şcolii din Cernăuţi s-au mutat de fiecare dată (1940-1941 şi 1944-1945) la Abrud. Dacă prima dată, la vârsta de 14 ani, a ales să meargă la şcoala din Bacău, a doua oară, având deja 18 ani, a ales să meargă la Caransebeş „întrucât soră-mea (Aurelia) era telefonistă la Uzina Metalurgică din Nădrag”.

În Timişoara, apropiată Caransebeşului, la acea vreme, erau deja stabiliţi nişte cunoscuţi din zona Pârteştiului (Nicolai Straton, Vasile Gorcea…), cărora elevul Ionică Andronic le ducea veşti de acasă, poşta română fiind ca şi inexistentă.

„Îmi plăcea să merg îmbrăcat naţional şi cu cureaua lată moştenită de la strămoşul meu.” Îmi arată cureaua lată, brăcinarul, cum i se mai spune, sus pe dulap şi îmi precizează că-i făcută dintr-o singură bucată de piele de vacă.

În 1945, în Timişoara, l-a oprit şi luat la rost un miliţian: „De ce umbli aşa?!” „Cum se umblă?!… Eu nu am bani să umblu în «haine nemţeşti». Astea-s hainele mele!” „Nu ştii cine umblă aşa?!” „Toţi ai mei umblă aşa!” „Nu ştii că aşa umblau legionarii?!” „N-am ştiut că legionarii au inventat costumul naţional. Eu credeam că-i mai vechi.” (…) A fost săltat şi dus la secţia de miliţie. „M-au legitimat şi… mi-au dat drumul.”

„La Siret (1945-1947), pe lângă şcoala propriu-zisă, aveam şi Şcoala de Aplicaţii. Acolo ne învăţau cum să predăm lecţiile” şi din acea perioadă păstrează într-un mod foarte ordonat 54 planuri de lecţii, copiate (la mână) de la institutorul Constantin Spânu (învăţător, gradul I).

„Fiind în ultimii ani, aveam nevoie de practică pedagogică, făcută în faţa unor elevi reali, din clasele I-IV. Colegii mei, din ultimul an de studiu, erau şefi pe clasele mai mici, dintr-a întâia, până în a şaptea.”

Andronic Ioan a fost numit şeful internatului, care avea 300 de elevi. „Ca şef, eram scutit de taxe.” (…) „Şi tot ca şef de internat, la terminarea şcolii de la Siret (15 iunie 1947) am dat ORDIN ca toţi elevii din clasele I – VII să fie tunşi zero. Era epidemie de tifos, care se răspândea prin păduchi.”

Termină Şcoala de la Siret şi obţine (6 oct. 1947) Diploma de Capacitate pentru Învăţător, cu media generală 9,33. Diploma prezintă stema regală; regele Mihai I încă nu fusese alungat (30 dec. 1947).

Învăţător

Între 1947 şi 1950 lucrează ca profesor suplinitor la Gimnaziul „Nicanor Moroşan” din Pârteştii de Jos.

Din acea perioadă păstrează planurile lui de lecţii, de la început şi până în 14 aprilie 1949. Tot de atunci a ţinut să-mi arate şi o carte de identitate care îl scutea cu 50% la trei călătorii (Paşte, Crăciun, vacanţă mare) pe an, pe orice distanţă din ţară, cu trenul.

„Din 45 de elevi la care eram diriginte, 43 s-au dus la şcoli superioare, mare parte dintre ei ajungând doctori în specialitatea lor.” Între elevii de atunci au fost şi actualul doctor Ioan Ieţcu şi soţia lui, Oltea. „I-am spus: «Ai fost foarte ingenios în alegerea specialităţii: «niciunul nu s-a vindecat şi nici nu a murit de reumatism.»… Alt elev a fost Ilie Dan, romancier din Iaşi. A predat 2 ani cursuri de limbi romanice, la Paris. Provenea dintr-o familie foarte necăjită din sat.”

Tot despre meritele comunei mi-a mai spus: „Între 1937-1940 Pârteştiul era între primele localităţi din ţară, cu echipe de dansuri… Trebuia (au fost selectaţi) să meargă la Londra, dar s-a contramandat din cauza problemelor politice ale Europei, din acea vreme” (…).

„Astăzi nu s-a găsit niciun cetăţean care să reprezinte satul la festivităţile populare de la Suceava.”

Un pas mai în faţă

„În toamna lui 1951 am fost numit la Centrul de Planificare al judeţului Botoşani. Eram în total şase oameni. Aveam maşină proprie, repartizată cu soldat înarmat. Centrul de planificare era unitate de date secrete.” Peste ani a fost schimbată denumirea în Direcţia Judeţeană de Statistică.

În decembrie 1951 tânărul Andronic Ioan a primit de la Comisariatul Gura Humorului un ordin de încorporare pentru trei luni, deşi nu făcuse armata, dar participase în anii războiului la acţiunile de pregătire militară. „Ofiţer era Nicolae Ioan, din Scorniceşti. (…) Încorporarea a fost pentru recensământul cailor şi atelajelor din Gura Humorului şi Mănăstirea Humorului, în vederea rechiziţionării lor, pentru a asigura succesul colectivizării generale, declanşate în primăvara lui 1952.”

La revenirea din încorporare (aprilie 1952) s-a primit la Centrul de Planificare de la Botoşani un ordin nescris precum că judeţul Botoşani se va uni cu judeţul Iaşi. „Pe şeful meu, evreul Marian Dagobet, l-au recrutat pentru specializare în Bucureşti, la CSP (Comitetul de Stat al Planificării).”

Tot în aprilie 1952 a urmat şi un ordin scris, prin care s-a comunicat că judeţul Botoşani se uneşte cu judeţul Suceava. „Am abandonat arhiva Botoşaniului, care era deja depusă la Iaşi, şi am venit acasă. La o lună de zile, noul şef (Hrişcă) al Secţiei de Planificare mi-a trimis maşină acasă şi m-a obligat să merg la Iaşi şi să aduc arhiva la Suceava.”

A studiat economie agrară şi economie politică timp de 4 ani, la Bucureşti, la fără frecvenţă. În 1956, în urma celor două examene de stat susţinute, a fost declarat diplomat în economie. „Am intrat ca planificator simplu (la Botoşani, în 1951) şi, după aproape 40 de ani de muncă, în calitate de director general (Suceava, 1987) am ieşit la pensie.”

Student la Bucureşti

„La îndemnul colegului meu Lazarovici Codrean, absolvent al Liceului Comercial Suceava, am mers la Bucureşti. Am dat examen şi am intrat la Academia Comercială (viitorul ASE), la fără frecvenţă, la secţia Economie Agrară.” Secţia respectivă era o facultate de 3 ani, dar mai exista şi secţia Economie Politică, de 4 ani, tot fără frecvenţă.

Ambiţios, tânărul din Pârteştii de Jos s-a înscris şi la cea de a doua secţie, numai că la fiecare secţie ar fi trebuit să prezinte în original diploma de absolvire a Şcolii Normale de Învăţători. Cum nu există decât un singur original, la cea de a doua secţie a fost admis doar în baza unei copii, iar asta fiindcă secretarul general al academiei, Niculescu, a dat dispoziţie: „Primiţi-l aşa! Dacă are cap, lăsaţi-l să şi-l spargă!”.

Ca să treacă în anul patru, la cea de a doua secţie, a trebuit să mai dea nişte examene de diferenţă. „Am dat examene la patru obiecte pe care nu le făcusem în cei trei ani la secţia Economie Agrară” mi-a spus domnul Andronic.

La data de 16 august 1956 a obţinut Diploma (nr. 42087 – Institutul V.I. Lenin, Bucureşti) Facultăţii Planificare, secţia Economia Agriculturii Socialiste, fiind declarat „Diplomat în Ştiinţe Economice, specialitatea Economia Agriculturii Socialiste”.

La data de 28 septembrie, acelaşi an, a obţinut Diploma (nr. 41441 – Institutul V.I. Lenin, Bucureşti) Facultăţii de Economie Politică, fiind declarat „Diplomat în Ştiinţe Economice, specialitatea Economie Politică”.

Ambele diplome au fost acordate ca urmare a susţinerii a două examene de stat, din sesiunea iunie 1956.

„Din comisia de examinare a făcut parte şi profesorul N.N. Constantinescu, întors în România din URSS, cu divizia «Tudor Vladimirescu»”.

Căsătoria

În data de 31 decembrie 1955, cu totul întâmplător, s-a întâlnit în Suceava, în faţa Prefecturii (actualul Muzeu Naţional al Bucovinei), cu Rahiluţa Parascan, o adolescentă de doar 19 ani şi jumătate, care tocmai absolvise Şcoala Medie de Fete, din Cacica. Acum era elevă la Liceul de fete „Doamna Maria” din Suceava.

Tot hotărât, precum l-am descoperit deja: „Ce faci diseară?!” a întrebat-o el. „…?!” „Nu vii cu mine la revelion?!” „Vin!”…” „După revelion am dormit împreună într-o cămăruţă ce-o aveam, pe o canapea de un metru lăţime şi doi lungime. Cămăruţa, cu totul, avea trei metri lungime.” (…)

„Am fost prieteni din 1956 până în 1961, când ne-am căsătorit, ea rămânând gravidă. Ne-am căsătorit pe 10 iulie şi, la trei luni diferenţă, pe 29 septembrie, s-a născut primul nostru copil, Cătălin.”

O gravidă naşte după nouă luni şi jumătate de sarcină, uneori prematur, la şase-şapte luni. „Rabi, dar la trei luni se poate?!” „Se poate, dar trebuie să fii bărbat!” „Apăi, io-s acela!”… Gluma-i glumă, dar tânărul Ionică chiar a fost bărbatul acela, care a lăsat-o gravidă pe Rahiluţa.

Cătălin

Cătălin a făcut Facultatea de Automatică, la Bucureşti, şi şi-a ales repartiţia la IRE Suceava, unde a lucrat până în vara lui 1989.

Mama lui avea o verişoară (Gabriela Gutt) care lucra ca stomatolog în Elveţia. „Era fiica lui Nicolae Straton, profesor de istorie, la Timişoara.”

Cătălin, împreună cu mama lui, a depus cerere pentru obţinerea paşapoartelor în vederea efectuării unei vizite în Elveţia. El fusese coleg de liceu şi prieten cu fiica şefului Securităţii pe judeţul Suceava. Tatăl, şeful Securităţii, şi-a întrebat fiica: „Ce părere ai despre Cătălin?! Se întoarce, sau…?!” „Cătălin îşi respectă cuvântul, în orice situaţie. Dacă zice că se întoarce, atunci se întoarce!”

Şeful Securităţii a ţinut să-l cunoască mai de aproape pe Cătălin. L-a scos din birou, unde chiar şi el se simţea urmărit şi, plimbându-se pe lângă stadion, l-a întrebat: „Te întorci Cătălin sau nu?!” „Nici eu nu ştiu…” Socotesc că i-a plăcut răspunsul sincer dat de Cătălin şi i-a aprobat viza!

A fost condus la gară de tatăl lui. Simţea o apăsare pe inimă şi şi-a întrebat tatăl: „Ce părere ai dacă nu mă întorc?!” „Eşti fiul meu! Tot ce vei face, va fi cu acordul meu!”

În Elveţia a stat cât i-a permis viza.

Pentru a nu-şi crea probleme acolo, s-a întors în Austria, unde a aplicat pentru o viză de emigrare în Canada. „A lucrat timp de un an în pădure, pe tractor, ca muncitor necalificat” mi-a povestit domnul Andronic.

I s-a aprobat viza şi a emigrat în Canada. S-a stabilit în capitala Ottawa, statul Ontario. Într-o ţară străină, primii paşi sunt enorm de grei. Nu ştii ce să faci şi încotro să o apuci. Îţi sunt de folos studiile ce le-ai făcut ori ba?! Are cineva nevoie de tine?!… A fost îndrumat de un profesor român, Ionescu. A dat examene de diferenţă şi „a ajuns în automatizarea poştei canadiene”. Acolo a lucrat până la sfârşitul vieţii (22 decembrie 2022).

Ultima discuţie cu tatăl lui a avut-o pe 19 decembrie, cu ocazia aniversării zilei de naştere a fiicei lui Cătălin, Cristina (mamă româncă, Mihaela Ionela). „Transmite-i urări din partea mea!” „Stai că ţi-o dau la telefon!” „Cristina, câţi ani ai?!” „26!” „Sfatul meu: «Când o să-ţi placă un bărbat, din toate punctele de vedere, bagă-te în patul lui!… Aşa a făcut şi mama ta, şi bunica ta!»”

Cătălin a fost înmor-mântat în Canada. Tudor, celălalt copil al familiei Ioan şi Rahila Andronic, s-a ocupat de pomenirea fratelui său: „Facem parastasul în luna ianuarie (pe data de 21), acasă, şi atunci o să-l plângem româneşte, să ne răcorim!”.

A fost un parastas atipic. S-a făcut o slujbă de pomenire la biserica din sat (preot Ciornei Dan), după care s-a mers la restaurantul de la etaj, de la „Crucea Drumului”. Au participat peste 50 de prieteni (din copilărie, şcoală, facultate, loc de muncă etc.) cărora, preţ la vreo 20 de minute, le-a vorbit fratele Tudor. Un discurs liber, foarte închegat, care nu putea să nu te atingă la inimă. Au vorbit apoi mai mulţi prieteni şi s-au rememorat întâmplări din viaţa lor, împreună cu Cătălin. Uncheşul Ionică a vorbit scurt, la final. A fost demn şi a punctat esenţialul. (…) Peste timp, am înţeles de la naşul Dan Popa că uncheşul Ionică s-a împăcat cu ideea pierderii, la doar 61 de ani, a lui Cătălin, spunând că „moartea face parte din viaţă!”.

Toate cuvântările rostite liber, din inimă, la parastas, şi anunţurile de condoleanţe, din presă şi de pe internet, au fost printate de fratele Tudor şi prinse într-un dosar cu 57 de pagini.

Dumnezeu să-l odihnească în pace pe cel care a fost bunul şi curajosul Cătălin!

Tudor

Tudor s-a născut la 2 ani după Cătălin (pe 1 noiembrie 1963). A studiat Fizica Atomică la Măgurele – Bucureşti. La terminare, a vrut să ajungă acasă, la Suceava, şi „şi-a luat post la Rulmentul, unde director era Chifan Aurel… În paralel, lucra ca asistent la Universitatea «Ştefan cel Mare». Unii dintre studenţi îl confundau cu un coleg de-al lor. „Aveţi grijă! Ăsta-i profesor!” au dedus unii.

S-a căsătorit cu o fostă colegă de facultate. Am fost şi eu la acea nuntă, la care Tudor a povestit cum o mireasă i-a cerut mirelui, în noaptea nunţii, să mimeze vântul, apoi ploaia, apoi vijelia…, la care mirele i-a spus: „Pe aşa o vreme tu vrei ca noi să facem dragoste?!”.

Căsătoria a durat cam la un an, fără copii. S-au despărţit civilizat (prieteni), iar fosta colegă de facultate s-a mutat la Oneşti (la părinţi), de unde era de loc, probabil că şi acolo economia socialistă avea nevoie de un specialist în fizică atomică.

După Revoluţie, Tudor a plecat în Elveţia, având un picior de pod în verişoara mamei lui. „S-a stabilit în Elveţia, a mai dat nişte examene şi a ajuns specialist în automatică. Lucrează în Elveţia şi în Germania. Are legături cu firme din peste 100 de ţări. Viaţa lui este mai mult în avioane, la business class!”

Familia lui Tudor, pe lângă frumoasa soţie româncă, numără trei fete şi trei băieţi. „Doi băieţi, de 25 şi 26 de ani, au deja vechime în muncă de zece ani, în paralel cu studiile de specialitate ce le urmează” mi-a mai spus bunicul ce îndată împlineşte 98 de ani.

Soţia

În urma unui cancer galopant, soţia dlui Ionică Andronic s-a stins la vârsta de 67 de ani (28 august 2003).

Terenul de lângă casa părintească se învecinează cu cimitirul vechi al satului, peste drum de biserică şi cimitirul nou. Domnul Andronic a donat o parte din grădină pentru cimitir şi şi-a mutat gardul mai în josul dealului Runc. Părinţii îi sunt înmormântaţi în fosta lor grădină, dincolo de gard, iar soţia este înmormântată în vecinătatea gardului dintre proprietăţi, în grădina rămasă casei.

Acolo îşi va duce somnul de veci şi dl Ionică Andronic. Ca un bun gospodar al satului, sicriul îl are pregătit de ani buni, stând cuminte în podul şurii.

Consideraţii generale

În principal, când veneau naşii noştri de la Timişoara, mergeam cu ei pe la rudele lor din Pârteştii de Jos şi, în mod special, pe la uncheşul Ionică. Să nu uit a-i menţiona aici şi pe cei ai familiei profesorului de matematică de la Liceul „Petru Rareş” Gheorghe Lungu.

Se adunau, cu rude şi prieteni, poate la 30 de persoane, îngrămădite într-o anexă construită parcă special pentru musafiri. Casa bătrânească a fost construită de un Andronic în jurul anilor 1750, cu lemn de pe loc, în poieniţa de sub dealul Runc. În ultimii 15 ani, acoperişul casei a mai fost ţuguiat un pic şi podul transformat într-o mansardă, cu dormitoare şi băi.

Domnul Andronic avea o bucurie aparte când ne prezenta sania cu care Tecla Ghiuţă (bunica dânsului) a venit cu zestrea ei, în 1875, de la Ilişeşti, pentru a se căsători cu vornicul comunei Pârteştii de Jos, Ionică al lui Toader Andronic.

Doamna Lenuţa Boloca a avut amabilitatea şi m-a dus să-i fac o fotografie acelei sănii care a fost una din piesele de temelie ale continuităţii familiei Andronic, cu ramuri deja răspândite pe două continente: Europa şi America.

Încheiere

Deşi mi-am promis să terminăm discuţia în maxim două ore, totul s-a întins pe mai bine de cinci ore.

„Treabă-ntâi, pe urmă joc, / Altfel, nu mănânci deloc, / Sau de nu, mănânci curele, / Care-ţi lasă dungi pe piele!” şi-a adus aminte, din copilărie, domnul An-dronic.

Am mâncat împreună. I-am redus porţia de mâncare programată pentru dânsul. Un prieten al meu din Africa de Sud mi-a spus odată că „mâncarea şi banii să nu-i refuzi niciodată!”. În copilăria mea, ai mei nu au avut nicio problemă cu mine în ceea ce privea mâncarea. Nu se găsea zahăr. Se vindea doar pe cartelă, dar cartelă primeau doar cei care aveau servici. Mama a descoperit că îmi plăceau foarte mult castraveţii muraţi, aşa că nu a mai fost nevoie de zahăr, ci de castraveţi muraţi, cu care butoaiele din beci erau pline! Când apăream seara acasă şi ridicam capacele de la oale, mama mă întreba: „Nu ţi-o dat nimini di mâncari pi undi ai umblat?!”.

După ce am mâncat împreună cu domnul Andronic, am revenit în sufrageria cu multe cărţi şi caiete cu amintiri, pentru a mai puncta o dată cele discutate.

CONSTANTIN PAPUC

Un comentariu

  1. Tudor Andronic says:

    Am aflat de articolul „depsre noi” din intamplare, printr-o ruda foarte draga.
    Multumesc redactiei pentru atentia acordata unor fapte oarecum obisnuite – fiecare familie are o poveste fascinanta in spate, numai putine sunt insa confruntate cu atentie redactionala.

    Nu stiu daca sa ma simt uimit de care amintiri par a ramane importante si demne de povestit, amintiri dintr-o viata de fapt lunga si plina de momente frumoase, sau mai mult uimit de ceea ce o redactie considera important si demn de publicat pentru cititori.

    Tot respectul pentru cei care au citit articolul cu indulgenta ceruta de un povestitor centenar…
    Va Multumesc

    Tudor Andronic

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

SUMARUL EDIȚIEI