Căderea vs cucerirea

În „Istanbul”, carte de amintiri (autorul aşa o numeşte undeva, deşi în conţinut găseşti istorie, antropologie, literatură comparată etc.), Orhan Pamuk relatează, printre multe altele, cum, de copil, s-a deprins şi el, ca mai toţi localnicii, să urmărească şi chiar să numere vasele ce se strecurau prin Gât (Bosfor), ulterior înţelegând că cine are Gâtul are puterea. De la crucişătoare sovietice care, pe întuneric, aveau misiuni pe acolo, la vase româneşti (inclusiv petrolierul „Ploieşti” ce a rupt o barcă de pescari, giganticul „Independenţa” care, ciocnindu-se cu un vas grecesc, a explodat spărgând toate geamurile cartierului din apropiere, după care a ars zile în şir; mai înspre noi, vasul libanez ce s-a scufundat cu 20.000 de mioriţe). Doar întâmplarea a potrivit ca, în ziua în care număram 2 ani de la debutul invaziei Rusiei în Ucraina, să citesc capitolul în care se vorbeşte despre „Căderea Constantinopolului” (aşa cum văd chestiunea mai ales europenii occidentali şi americanii) şi, totodată, despre „Cucerirea Istanbulului” (aşa cum o vedeau otomanii, iar azi… nu doar naţionaliştii turci). Am reţinut şi informaţia că soţia lui O.P. (după mamă, cu rădăcini ruseşti, ortodoxe), aflată la studii la Columbia University din New York, dintr-un reflex al educaţiei sale turceşti, a scris într-un referat „cucerire” (nu „cădere”); prin urmare, un profesor american a acuzat-o de „naţionalism”…

…În aceeaşi zi, 24 februarie, un prieten de reţea de socializare (care semnează uneori în „Crai”), pacifist prea naiv cum adesea mă găsesc a fi şi eu, scrisese acolo despre punerea de capăt războiului printr-o „cădere la pace”. Folosind „pace”, frumoasă vorbă, şi totodată vorba „cădere” (frumoasă doar atunci când nu te afli printre căzuţi).