„Îmi aduc aminte, copil fiind, că în după masa zilei de 28 iunie 1940 mă găseam cu tata şi cu mama la săpat porumbul pe o tarla din apropierea casei noastre, iar pe la orele 16:00 (când unităţile militare sovietice trecuseră deja frontiera României), s-a întunecat cerul, datorită unui nor negru, ce se rostogolea cu repeziciune, la mică înălţime, de la miazănoapte spre miazăzi, producând un zgomot surd de furtună… Nu existau nici trăsnete, nici tunete şi nici ploaie, căzând doar câteva picături răzleţe. Priveliştea era înspăimântătoare, aveai impresia datorită întunericului ce s-a instalat cu o repeziciune de nedescris şi a zgomotului provocat de deplasarea norului la foarte mică înălţime, că ai de-a face cu o scenă de apocalips… A durat cca. 50 – 60 minute, ca să urmeze câteva picături de ploaie şi cerul să se însenineze din nou. Unii spuneau că sovieticii ar fi provocat în mod artificial acest nor, ca să mascheze intrarea trupelor motorizate pe teritoriul României, dar amploarea acestui fenomen nu putea fi provocată de mână omenească pentru că nici până atunci şi nici de atunci, deşi am luat parte la război şi la tot felul de exerciţii militare, asemenea fenomene şi de asemenea proporţii nu am mai văzut. Mă asociez acelora care au văzut în acest semn o prevestire sumbră pentru holocaustul ce avea să se aşeze în aceste provincii rupte prin silnicie din trupul ţării”. Este mărturia lui Vasile Ilica, veteran de război, bucovinean din Broscăuţii Noi, fostul judeţ Storojineţ.
Istoria fără ură şi părtinire, însă cu răstigniri, sânge, lacrimi, documente, mărturii, litanii şi învieri, poate constitui o „liturgică” ştiinţifică, academică, pentru întregirea şi restabilirea Adevărului. În Sinaxarul României Răstignite, pe paginile veacului al XX-lea A.D, stă scris în luna lui februarie, anul 1941, în zilele de 6 şi 7, cu grafie latină şi ocru împărătesc, consumarea episodului martiric bucovinean din satul Lunca sub rafalele represive şi „eliberatoare” sovietice. Se împlinesc 83 de ani de la tragicul eveniment, când un grup de peste 600 de români, majoritatea tineri ţărani, bărbaţi şi femei, din mai multe sate ale fostului judeţ Cernăuţi, au încercat să treacă frontiera sovieto-română peste Prutul îngheţat, dar au fost trădaţi şi omorâţi de gloanţele mitralierelor grănicerilor sovietici ori au fost înghiţiţi de apele Prutului. Numai 57 de persoane au scăpat şi s-au refugiat în România, relatând ulterior acest eveniment ca martori oculari. Alţi 44 de fugari au fost prinşi, anchetaţi, judecaţi, apoi trimişi în Siberia, dintre care 12 condamnaţi la moarte.
Nordul Bucovinei, Ţinutul Herţa şi Basarabia fuseseră ocupate de Uniunea Sovietică în 26-28 iunie 1940, ca urmare a pactului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Instaurarea regimului sovietic în aceste provincii româneşti a introdus un odios aparat de represiune bolşevic împotriva populaţiei româneşti băştinaşe. Deşi principalele victime ale regimului stalinist de ocupaţie au devenit bărbaţii, ce erau bănuiţi că au fost membri ai partidelor politice româneşti interbelice ori au ocupat posturi în administraţia românească, erau vizaţi toţi cei care opuneau rezistenţă implementării regimului bolşevic ateu, atât femei cât şi tineri, cu deosebire preoţii şi familiile înstărite ţărăneşti şi orăşeneşti, de tradiţie românească şi civilizaţie europeană. Întreaga societate românească bucovineană a fost etichetată cu enorma vină de chiabur şi încadrată ca duşman al patriei socialiste şi a paradisului bolşevic. Tratamentul sovietic s-a revărsat cu o duritate sălbatică, asiatică, asupra satelor şi oraşelor. Era un terorism de stat, iar majoritatea ţăranilor a ajuns foarte rapid la concluzia că nu vor putea supravieţui cumplitelor presiuni si represiuni exercitate diabolic împotriva lor, hotărând să părăsească locuinţele şi pământurile pentru a pleca peste frontieră în România. Au fost alte două evenimente care au condus mentalitatea românilor bucovineni să se oprească asupra acestei hotărâri. Primul eveniment s-a petrecut în toamna anului 1940 când o comisie mixtă sovieto-germană a stabilit şi îndeplinit transferul populaţiei germane şi polone din Nordul Bucovinei şi Basarabia în Germania. Al doilea eveniment a fost răspândirea masivă de către agenţii NKVD a zvonurilor despre posibilitatea plecării legale în România (cu călăuze racolate de ruşi) şi declanşarea campaniei pentru primele alegeri sovietice locale şi centrale, în decembrie 1940. Alegerile s-au desfăşurat pe 12 ianuarie 1941, nefiind altceva decât o hidoasă mascaradă a minciunii şi a diversiunii represive (99,8% de electori pentru candidaţii sovietici şi 0,2% voturi anulate!). Acesta este contextul episodului martiric bucovinean din satul Lunca, petrecut în noaptea de 6/7 februarie 1941. Poate nu este eronat să lărgim acest episod martiric bucovinean, alăturând un episod precedent, cel din noaptea de 27/28 ianuarie 1941, când, conform istoricului Petru Grior (director-adjunt al Arhivelor Statului din Cernăuţi şi director al Centrului de Cercetări Istorice şi Culturale-Cernăuţi), „peste 150 de locuitori ai satelor Mahala, Buda şi Ostriţa (Coteni) din fostul judeţ Cernăuţi au hotarât să treacă clandestin în România. Trădaţi de unul Mărieş, originar din Jucica şi însurat în Ostriţa, graniţa a reuşit să o treacă doar Ion Lizei. Unii s-au salvat prin fugă, întorcându-se acasă, însă cei mai mulţi au fost prinşi şi împuşcaţi”. Despre episodul martiric din februarie s-a scris destul de mult, la Cernăuţi şi în România. Octavian Voronca, directorul Şcolii Medii Generale din Mahala – Cernăuţi, cercetând faptele, concluzionează astfel: „Se mai formează un grup de cam 400 de persoane, la care au aderat tineri din alte localităţi din fostul judeţ Cernăuţi. Din acel lot, vreo 15 erau din Horecea, 15 – din Ostriţa cea din dreapta Prutului, 20-25 – din Coteni, 10 – din Buda, iar 300 – din Mahala. Au încercat să treacă frontiera în direcţia Dorohoiului, însă foarte mulţi au fost măcelăriţi în preajma satului Lunca de grănicerii sovietici, …mulţi s-au înecat în apa Prutului, nimerind sub gheaţa care se spărsese. Au mai rămas în viaţă doar 57 etc.. Printre cei care şi-au găsit moartea au fost Nicolae Bodnari, Ion Boiciuc, Constantin Burcovschi, Nicolae Crăiuţ, Ştefan Grigoraşcu, Ilie Ilinciuc, Ilie Iuri, Ion Leagu, Florea Maslovschi, Florea Mândrescu, Petru Nandriş, Vasile Nandriş, Petru Popovici, Ion Răuţchi, Ion Vasiliniuc etc.”. După povestirile de mai târziu ale unor oameni din Lunca, cadavrele au fost aruncate în trei gropi comune, săpate nu departe de albia Prutului. Cei care mai aveau suflare, au fost ucişi cu lovituri de hârleţe şi cu paturile armelor. Primăvara, din cauza ploilor abundente, Prutul s-a revărsat şi a înnămolit terenul unde se aflau gropile, peste care au crescut apoi bălării. La întoarcerea armatei române, în iulie 1941, doar o groapă comună a putut fi identificată. Au fost deshumaţi 107 tineri împuşcaţi în Lunca. Ei au fost aduşi şi depuşi în curtea bisericii din Mahala, iar rudele i-au recunoscut după cojoace, bundiţe, încălţăminte, cosiţe, după anumite semne particulare. A fost o jale de nedescris. Întru pomenirea lor a fost oficiată o slujbă religioasă, apoi martirii au fost aşezaţi creştineşte în cimitirul comunei Mahala. Şirul de cruci albe poate fi văzut şi azi, iar victimele masacrului de la 7 februarie1941 sunt considerate în partea locului eroi ai neamului românesc. Despre ceilalţi, ale căror sfinte rămăşiţe au rămas negăsite în lunca Prutului, acelaşi Petru Grior poetizează inspirat şi vindecător că au rămas să-şi doarmă somnul de veci în Valea Prutului, acolo unde plâng izvoarele şi se zămislesc legende şi se întâlnesc anotimpurile, unde se adună dorurile şi se eternizează clipele.
Pr. prof. MIRCEA BEJENAR
Comentarii