Bucovina (silvică). „Fapt real şi fapt foarte plastic-sesizabil (mai ales prin alternanţa contrastului…) pentru drumeţul român care intră în grădina Bucovinei. Realitate ca fapt social şi ca fapt natural. Ca fapt social: o bine-înstărită, sănătoasă ţărănime moşneană, în gospodării raţional-întemeiate, împrejmuite cu bogate cinii şi heiuri («atenanţe»), dintre cari răcoritor zvâcneşte umbrarul pomătului (livezile de pomi roditori) – aşadar nu numai sărăcia răchitei şi a sălcetului din jurul bordeielor de pe aiurea… Ca fapt natural: încă şi acum (după marea împroprietărire de ieri) 45% din pământul Bucovinei e pădure). Marea monografie jubilară austriacă «Die Bukowina» (1899) arată că, la 1899, peste jumătate (5.325 kmp) din Bucovina (10.441 kmp) era pădure. Ba Bucovina e fericita depozitară a unei unice păduri: faimosul Codru Secular de la Slătioara, minune neatinsă de pângărirea omenească, pentru care s-a dat nu puţină luptă. În fruntea izbânditorilor războitori stă profesorul de la Universitatea cernăuţeană, Mihai Guşuleac. Şi-i un merit covârşitor al d-sale că – împotriva nesaţului de exploatare – din cele 671,11 hectare ale complexului primordial care constituia Codrul Secular de la Slătioara (Ocolul Silvic Stulpicani), prin decizia Ministerului din 19 Martie 1941, cel puţin 274,24 ha au putut fi din nou declarate monument natural. Şi bine să rememorăm spusele lui M. Guşuleac din 1932. Adică: «…cu toată bogăţia lor în păduri, Carpaţii estici nu pot vădi alt teritoriu care să echivaleze în importanţă şi valoare cu pădurea seculară de la Slătioara»… Şi: «Până azi încă nu ni s-a semnalat în Carpaţii de est niciun singur codru secular de mărimea şi unitara fizionomie a Codrului Slătioara» . La fel se pronunţase şi alt crainic al Universităţii Cernăuţene, şi el apărător al codrului de la Slătioara, Dr. Anton Mühldorf, zicând: «Şi interesul acesta se cuvine pădurii seculare de la Slătioara, ca singura adevărată pădure seculară a Carpaţilor, indiscutabil cu vârf şi îndesat»”. (Leca Morariu, conferinţă rostită la Universitatea Radio,Bucureşti, 4 septembrie 1942).
Evoluţie. „Între-o cafea şi un coniac îi gust / înfiorat pe Kafka şi pe Proust. / Părinţii mei, e cazul să remarc, / îl preferau desigur pe Remarque / Bunicul însă, cum lua un vin, / Îl declama, plângând, pe Lamartine. / Doar străbunicul, simplu cum i-i viţa / Zicea pre limba lui de Mioriţa. / El, bietul, nu ştia niciun poet: / Străbunul meu era analfabet.” (Aureliu Busuioc – poet, romancier, dramaturg, eseist, jurnalist, scenarist şi traducător, născut în România Mare şi trăitor, date fiind convulsiile istoriei, în R.S.S. Moldovenească şi Republica Moldova,1928-2012. Poezia a fost publicată în antologia „Mama, Graiul”, Chişinău, 1981)
Meniu. Vine soţul acasă seara după o zi de muncă, rupt de oboseală. – Soarele meu. Nu vreau nimic altceva decât să mănânc şi să mă prăbuşesc în aşternut. Ce avem la cină? – Îţi spun imediat, zice soţia pe un ton serios. Fiul tău are nota 2 la mai multe obiecte pe semestru, mâine trebuie să achităm plata la universitate pentru studiile fiicei, iar pe poşta ta a parvenit un e-mail în care se spune că păpuşica ta de amantă este un pic gravidă. Să-ţi mai prepar ceva? – Nu, nu. Am mâncat pe săturate. Mulţumesc!
Miracol. (V. Vajoga): „E clar că ţuica asta are / Efecte afrodisiace / Că, după două-trei pahare / Chiar şi nevastă-mea îmi place!”.
Moarte. „Omul nu moare când ar trebui să moară, ci atunci când poate.” (Gabriel Garcia Marquez)
Oraţie de nuntă. „Plecară cocorii, / Plecară şi cucii, / Se vântură norii, / Se scutură nucii… / Doar ţie, mireasă, / Nu-ţi vine a crede / Că bruma se lasă / Pe tot ce se vede… / Ajunge şi dorul / Să-ţi fie povară, / Torcându-ţi fuiorul / Cu gândul la vară… / De bântuie ceaţa / Împacă-te încă / Şi află că viaţa / E mult mai adâncă… / Poţi trece şi munţii / Din treaptă în treaptă / La porţile nunţii / Un mire te-aşteaptă… / Tu cântă şi toarce /Mireasă măruntă, / Că tot nu se-ntoarce / Nimic după nuntă…” (George Ţărnea, n. 10 noiembrie 1945, Şirineasa, judeţul Vâlcea – d. 2 mai 2003, Bucureşti)
Regrete. Persoane în vârstă de 70-80-90 au fost întrebate – într-un sondaj internaţional – ce regretă cel mai mult la sfârşitul, apusul vieţii. Iată un răspuns des întâlnit: „În primul rând, regret că cea mai mare parte a vieţii mele a fost dedicată muncii ca un rob, rutinei. În al doilea rând: atât de puţin timp a fost dedicat celor apropiaţi, celor dragi. În al treilea rând: regret că nu am mâncat corect şi nu m-a preocupat prevenirea – nu vindecarea – bolilor. Şi al patrulea: amărăciunea de a nu fi avut, găsit timp să văd lumea.” Nimeni nu va regreta că nu a avut destule maşini, echipamente scumpe şi smart-phone-uri. Nimeni nu va regreta – la zenit – că a petrecut puţin timp în cluburi de noapte sau în discuţii, sporovăieli inutile.
Reţete. „Cum să străluceşti în societate“ („Comment briller en société“), de Paul Giannoli şi Pascal Thomas, o carte recent apărută la Paris, conţine o înşiruire pe 205 pagini a cuvintelor considerate „paşapoarte pentru a fi admis într-o conversaţie modernă“. „Acest ghid de conversaţie – avertizează autorii – nu este un ghid al snobismului sau un dicționar de gaguri. El conţine majoritatea cuvintelor şi a numelor care deschid porţile către conversaţia modernă“. Câteva exemple de cuvinte pe care cel ce vrea să cucerească societatea trebuie să le strecoare neapărat: informatica, structuralism, supraîncălzire (în economie). „A refuza aceste cuvinte – spun Giannoli şi Thomas – înseamnă să refuzi progresul tehnic şi social, să închizi uşa evoluţiei culturale, să fii surd la sunetele noi“.
Sfat. Nu te culca niciodată cu cineva mai nebun decât tine!
Spinare. – Moşe, tu eşti un om cu carte; de ce te laşi umilit de patronul tău bogat, dar prost ca noaptea? – Asta aşa e de când lumea: dacă vrei să mulgi vaca, trebuie să te apleci.
Vis. „O femeie / Se urcă-ntr-un pom / Şi bărbatul îi ţine cu amândouă mâinile / Scara. / O pasăre zboară / Pe cer / Şi un copil îi ţine / Aerul. / O stea răsare / Pe cer / Şi pământul / Îi ţine cerul.” (Marin Sorescu)
Zaţul. „Nu mai arunc nici zaţul de cafea / Din cana ce-i din ce în ce mai grea. / Privesc în mâlul negru, adunat, / Şi nu ghicesc decât că mi s-a luat / Puterea de-a iubi, surpat de-amurg, / Pădurile, pâraiele ce curg / Prin ele şi pe maluri de poveşti / Au zâne ce zădarnic le priveşti, / Căci, Doamne! numai Tu le mai iubeşti / Şi le ascunzi, anume ca să sufăr, / După grămezi de fluturi şi de nuferi / Şi-n scorburi şi le uiţi acolo, goale, / Lipsite de veşminte şi basmale / La voia zmeilor ce-s nişte puşlamale / Şi a balaurilor îmbrăcaţi în zale / De-arginturi învechite sau din aur / Şi uneori la voia unui taur…” (Emil Brumaru)
Comentarii