Lancea destinului

Într-unul dintre ultimele capitole din Evanghelia după Ioan se povesteşte episodul străpungerii cu o lance a coastei lui Hristos de către un soldat roman. Numele acestui soldat era Gaius Cassius, care urmărise răstignirea ca reprezentant oficial al proconsulului Pilat din Pont. Având ochii afectaţi de cataractă, acest veteran nu mai putea sluji pe câmpul de luptă în legiunea sa, în schimb i se încredinţase misiunea de observator la Ierusalim.

Aproape doi ani Gaius Cassius urmărise cu interes minunile unui oarecare Iisus din Nazaret, care susţinea a fi Mesia, părând să pună în pericol autoritatea ocupanţilor romani ai Regatului Israel.

Centurionul roman asistase la desfăşurarea execuţiei lui Iisus Hristos de către legionari şi, asemenea lor, a fost impresionat de curajul, demnitatea şi purtarea nazarineanului pe cruce.

După cum profeţise Isaia despre Mesia, „Nici un os nu i se va zdrobi”. Ana, bătrânul sfetnic al Sinedriului, şi Caiafa, marele preot, doreau cu orice preţ să schilodească trupul lui Hristos pentru a dovedi mulţimii că Iisus nu era Mesia, ci doar un eretic şi, poate, un uzurpator al puterii lor.

Întrucât se apropia ziua de sabat, când niciun om nu trebuia executat, Ana şi Caiafa i-au cerut lui Pilat din Pont încuviinţarea de a zdrobi mădularele bărbaţilor răstigniţi, pentru ca aceştia să moară înainte de apus, în acea după-amiază de vineri, 5 aprilie, anul 33 d.H.

Având încuviinţarea lui Irod, un grup de străjeri ai Templului a fost trimis în această misiune pe Muntele Gogota, în locul zis al „Căpăţânii”. În fruntea lor, căpitanul purta lancea lui Irod Antipa, regele iudeilor, simbolul autorităţii.

„Fineas, profetul străvechi, se îngrijise ca lancea să fie astfel meşteşugită încât să simbolizeze puterile magice ce sălăşluiau în sângele poporului ales al lui Dumnezeu. Devenită deja un talisman al puterii, ea fusese ridicată de Iosua în mâinile sale, când le-a ordonat ostaşilor săi să descătuşeze acel strigăt formidabil ce a făcut să se prăbuşească zidurile Ierihonului. Aceeaşi lance fusese aruncată de regele Saul către tânărul David într-o răbufnire de gelozie. Şi Irod cel Mare avusese în mâini acest însemn al puterii asupra vieţii şi a morţii atunci când poruncise uciderea copiilor nevinovaţi din toată Iudeea, în încercarea lui de a-l suprima pe micul Hristos, care, potrivit predicatorilor, avea să devină «împăratul iudeilor»”.

Când străjerii Templului au ajuns la locul răstignirii soldaţii romani şi-au întors spatele, cuprinşi de dezgust. Numai Gaius Cassius a rămas, pentru a fi martor al oribilei scene în care slujitorii marilor preoţi zdrobeau cu bâtele lor ţeasta şi mădularele celor doi crucificaţi la stânga şi la dreapta lui Iisus Hristos.

Centurionul roman a fost într-atât de revoltat de groaznica schilodire a trupurilor celor doi tâlhari încât s-a hotărât să apere trupul nazarineanului.

Alergând călare către crucea înaltă din mijloc, centurionul a înfipt o lance în partea dreaptă a trupului lui Iisus Hristos, străpungându-i pieptul între coasta a patra şi a cincea. Acest obicei al soldaţilor romani era deseori practicat pe câmpul de luptă, atunci când doreau să se încredinţeze că un duşman rănit era mort, căci dintr-un corp lipsit de viaţă nu mai curge sânge.

„Şi totuşi, îndată a ieşit (din coastă) sânge şi apă”, iar vederea slabă a lui Gaius Cassius s-a tămăduit pe deplin, datorită puterii miraculoase a sângelui izbăvitor al Mântuitorului.

Nu se cunoaşte nici până astăzi dacă, pentru a-şi împlini fapta milostivă, Gaius Cassius a smuls lancea puterii din mâinile căpitanului iudeu sau dacă a folosit propria lance. Nu există nici un izvor istoric care să ateste cu ce armă a îndeplinit, fără să ştie, profeţia lui Ezechiel: „Vor privi la acela pe care L-am străpuns”.

În Templu, unde Ana şi Caiafa aşteptau veşti despre schilodirea trupului lui Hristos, vălul din „Sfânta Sfintelor” s-a rupt de sus până jos, dezvăluind chivotul negru al Vechiului Legământ, despicat acum pe margine, deschizându-se în forma unei cruci. „Cultul fără chip al lui Iahve se încheiase; începuse religia «cerurilor deschise».”

Deoarece rănile lumeşti ale lăncii şi răstignirii apăreau pe trupul eteric al lui Hristos înviat, primii creştini au crezut că, dacă oasele Lui ar fi fost zdrobite pe cruce, Învierea, aşa cum o ştim, nu ar fi putut avea loc vreodată, aceasta fiind semnificaţia atribuită de ei misterioaselor vorbe ale lui Isaia: „Niciun os nu i se va zdrobi”.

Gaius Cassius, care săvârşise această faptă din compasiune, pentru a proteja trupul lui Iisus Hristos, a fost supranumit Longinus Lăncierul. Convertit la creştinism, a ajuns să fie venerat de prima comunitate creştină din Ierusalim ca mare erou şi sfânt, şi ca prim martor al vărsării sângelui Noului Legământ, al cărei simbol a devenit acea lance.

În jurul acestei lăncii s-a dezvoltat un mit, devenit tot mai puternic odată cu trecerea secolelor, şi anume că oricine o posedă şi înţelege puterile pe care ea le slujeşte ţine soarta lumii în mâinile sale, fie în folosul binelui, fie al răului.

Lancea a devenit pivotul evenimentelor istorice din Evul Mediu, în cruciala epocă de formare a destinului viitor al Europei. Oamenii au fost fascinaţi de incredibilele semne ce păreau să se producă întotdeauna înainte de moartea deţinătorului lăncii, când arma urma să treacă în alte mâini. Pe parcursul secolelor lancea lui Longinus s-a aflat în posesia mai multor conducători de state cum ar fi: Constantin cel Mare, Teodosie, Alaric cel Viteaz, generalul Aetius, Teodosie, regele vizigoţilor, Iustinian, Carol Martel, Carol cel Mare, Frederic Barbarossa, Frederic al II-lea, Adolf Hitler (din ordinul său lancea lui Longinus a fost luată de la Viena şi îngropată sub fortăreaţa din Nürnberg) etc.

Lancea a fost înapoiată Austriei de armata americană, la sfârşitul celui de Al Doilea Război Mondial. Ea poate fi văzută în palatul Hofburg din Viena, unde este expusă în camera Weltliche Schatzkammer.

prof. CONSTANTIN TÂRZIU