„Zis-a Domnul: precum a fost în zilele lui Noe, tot aşa va fi şi în zilele Fiului Omului: mâncau, beau, se însurau, se măritau, până în ziua când a intrat Noe în corabie şi a venit potopul şi i-a nimicit pe toţi. Tot aşa, precum a fost în zilele lui Lot: mâncau, beau, cumpărau, vindeau, sădeau şi zideau, iar în ziua în care a ieşit Lot din Sodoma, a plouat din cer foc şi pucioasă şi i-a nimicit pe toţi. La fel va fi şi în ziua în care se va arăta Fiul Omului. În ziua aceea, cel care va fi pe acoperişul casei, şi lucrurile lui în casă, să nu coboare să le ia; de asemenea, cel ce va fi în ţarină să nu se întoarcă. Aduceţi-vă aminte de femeia lui Lot. Cine va căuta să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va face viu. Zic vouă: în noaptea aceea vor fi doi într-un pat; unul va fi luat, iar celălalt va fi lăsat Două vor măcina împreună; una va fi luată şi alta va fi lăsată. Doi vor fi într-un ogor; unul se va lua şi altul se va lăsa. Şi, răspunzând, ucenicii I-au zis: unde, Doamne? Iar El le-a zis: unde va fi stârvul, acolo se vor aduna şi vulturii”.
Adesea, oamenii şi-au pus întrebări justificate cu privire la ce anume se va întâmpla atunci când va avea loc a doua venire, în Slavă, a lui Hristos, din postura de Judecător al lumii. Unele idei s-au accentuat şi, nu de puţine ori, au reuşit să deformeze mesajul iniţial şi să dezorienteze credincioşii. Exemplele lui Noe, salvat de potop şi a lui Lot sunt sugestive. Soţia lui Lot, după cum aflăm din Facere 19, 26 s-a întors, a privit spre Sodoma, şi a devenit o stană de sare. Sigur, imaginea are un simbolism aparte: soţia lui Lot este iconizarea aşa-numitei „paralizii” generate în om de păcat. Cu siguranţă, păcatul ne face nu numai să ne abatem de la ţintă, de la itinerariul mântuirii, ci ne prilejuieşte un nedorit discomfort sufletesc. Păcatul ne împietreşte; din acest motiv, inima, considerată în spiritualitatea răsăriteană ca centru duhovnicesc, loc al întâlnirii omului cu Dumnezeu, atunci când este întunecată de negura păcatului, ne prilejuieşte o anumită imobilitate. În astfel de situaţii, greşeala, devenită păcat, se transformă în patimă care, la rândul ei, reprezintă o stare decadentă, din care cu greu se mai poate ieşi, chiar şi după îndelungi eforturi susţinute. Cu toate acestea, credincioşii trebuie să ştie un lucru: nimeni nu poate să scape de judecată şi, sigur, starea în care vom fi găsiţi, va deveni oglinda noastră în care Hristos, privind, ar trebui să Se recunoască. În măsura în care Se recunoaşte şi Se regăseşte în noi.
În repetate rânduri, profeţii veterotestamentari au luat atitudine şi au descris judecata în termenii unui atac al vulturilor asupra prăzii (cf. Isaia 18, 6; Ieremia 12, 9; 15, 3; 49, 22; Iezechel 39, 17). A semăna cu Hristos înseamnă, potrivit apoftegmelor Sfântului Macarie Egipteanul, a nu fi ancoraţi exclusiv în ceea ce marele ascet numea „forme şi semne exterioare” (cf. Sf. Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti 5, 4).
Cu toate că pericopa lucanică se doreşte a fi citită ţinând cont de genul apocaliptic, anumite imagini găsindu-şi ecouri în aceste scrieri foarte răspândite în comunităţile creştine ale Bisericii din primele veacuri, totuşi, importanţa lor nu trebuie minimizată.
Credinţa lucrătoare e acel act ce îl separă pe credincios de lume, deoarece prin deschiderea plină de atenţie asupra cuvintelor lui Dumnezeu, reuşeşte să actualizeze renunţarea la starea păcătoasă, înţelegând în sens pozitiv revelaţia divină.
Criteriul după care va fi realizată judecata e bazat pe relaţia interpersonală: Dumnezeu îl cheamă pe om lucrându-i mântuirea, deci făcând posibil răspunsul renunţării voluntare la tot ceea ce ţine de sine, pentru a se împlini duhovniceşte sau a se mântui.
Pr. Claudiu-Ioan COMAN
Comentarii