Bojdeuca

Acel Ion Creangă şi-a dat obştescul sfârşit. Dumnezeu să-l ierte c-a tras cu puşcociul în ciori şi să-l odihnească în pace! Fie, din când în când, să se mai găsească cineva ca să-l citească, să şi-l amintească!…

Dar urmaşii acelui Ion, poate căpătuindu-se, căptuşindu-se cumva, potrivit oportunităţilor vremii ce a urmat, poate că văzând ei chiar Parisul, Barcelona etc., tare s-au ruşinat că strămoşul lor prost (adică un fel de oarecine) a lăsat în Iaşi o aşa ruină de casă cu care ei să fie obligaţi să aibă de lucru. Astfel că, după priceperea lor de orăşeni care şi-au îngropat decisiv ţărănia, de oameni asortaţi la timpurile cu care cată a se afla în trend, au consolidat-o şi reamenajat-o ca şi cum ar fi fost casa unui bunic ce trebuia să devină casă de vacanţă pentru nepoţi şi strănepoţi. Ruşine să-i fie bunicului că n-a fost în stare de mai mult, brava urmaşilor săi că l-au updatat şi upgradat!

Zice-se că, la vremea aceea a sa, Creangă din Ţicău oploşise în bojdeucă până la 30 de mâţe. Chestie de neconceput azi, mai ales să fi fost animalele alea necastrate, nevaccinate, puricoase. Însă şi spre înnădirea poveştii aceleia cu povestea aceasta de azi, care s-a scris şi însă e posibil a se mai scrie, în stil clasic urban, ar fi straşnic ca în râpa aia, în faţa fostei bojdeuci, să se edifice, în chip simbolic, un ditai motanul de ciment şi fontă, ca cei chinezeşti ce dau dintr-o labă, dar împodobit cu beculeţe şi muzicuţe, care contra o fisă de un euro să facă „meow”.