Creaţia, în general, creaţia artistică, în special, are nevoie de momentul de graţie, unic, pentru a se manifesta şi pentru a se dezvălui privirii căutătoare de frumos, de rost şi de sens. Cu alte cuvinte, momentul ieşirii în lume al operei de artă este scris în stele, pregătit, aşteptat, însoţit şi ocrotit de Sus.
Debutul sărbătorit la Galeria Oamenilor de Seamă din Fălticeni, în ziua echinocţiului de toamnă – 2023, a stat cu adevărat şi fără exagerare, sub semnul miracolului.
Cum altfel să înţelegem uimirea şi bucuria profesorului de filozofie cu fire de artist, Ioan Caulea, care îşi lansează, în amiaza vieţii, prima placheta de versuri, intitulată Arabescuri?
Povestea debutului a început în plină vară când, în iulie, Ioan Caulea câştiga premiul I la Concursul de volume de poezie pentru autorii nedebutaţi editorial organizat de Editura Castrum de Thymes din Timişoara. Prima lansare a cărţii Arabescuri s-a înfăptuit, la 25 august a.c., în cadrul celei de-a III-a ediţii a Festivalului de Literatură „Panorama” de la Ghelari-Hunedoara, într-o carieră de marmură, datând din perioada daco-romană. Lansarea de la Ghelari a constituit premiul de debut oferit autorului de către Editura Castrum de Thymes, Giroc, 2023, prin publicarea volumului de faţă în Colecţia „Calcit”.
Prin urmare, volumul de debut Arabescuri, cu coperta realizată de Nicolae Toma, cu prefaţa semnată de poetul şi criticul literar Cristian-Paul Mozoru şi cu o postfaţă scrisă de poetul Daniel Luca, director al BCU „Eugen Todoran” Timişoara, este un dar fabulos pentru autor.
Titlul Arabescuri este nu doar sugestiv pentru viziunea autorului, ci şi definitoriu pentru profilul social al omului Ioan Caulea.
În DEX, substantivul arabesc, arabescuri are trei sensuri şi denumeşte: „1. Ornament specific decoraţiei arabe, care constă din combinaţii de linii şi de motive geometrice sau din combinări de motive reprezentând plante (stilizate). 2. Ornament muzical; prin extensie, scurtă compoziţie muzicală cu caracter graţios şi avântat. 3. Una din figurile de balet (inspirată din dansul oriental)”.
În măsură mai mare sau mai mică, toate aceste accepţiuni se regăsesc în conţinutul ideatic al poeziilor din volum, fie prin simţul geometriei discursului, fie prin componenta ludică a expresiei şi frecventul motiv al dansului, inseparabil de muzică. De altfel, Ioan Caulea este nu doar un iubitor, ci şi un cunoscător al dansului, în cartea lui de vizită, un titlu de referinţă fiind şi cel de instructor de dans.
Volumul cuprinde 44 de poezii, ample poeme de largă respiraţie şi înaltă vibraţie a trăirii condiţiei umane, sub semnul interogaţiei, al revoltei în faţa absurdului existenţei, al aspiraţiei irepresibile spre libertate şi frumuseţe. Deceurile obsesive constituie osatura volumului: „De ce liniştea nu are un zeu?” („Linişte”); „Libertate sau libertăţi? / aceasta este întrebarea” („Libertate”); „Mai suportă oare, hârtia / ce s-a scris cândva pe hârtie? / ne mai suportă scriitorii şi pe cei ce mai au ceva de spus?” („Origami”); „Oare mai rezistăm la atacuri nucleare?” („Metamorfoze”) etc.
Imediat după debut, autorul mărturisea: „…intenţia a fost să adaptez spaţiul trăirilor personale la o geometrie a spiritului în care linia melodică a neliniştii să traverseze motivele obsedant de diverse ale unei existenţe măcinate de întrebări şi inadvertenţe”.
Maturitatea artistică evidentă şi miezul bogat al poemelor sunt dovada că autorul are în spate o experienţă solidă în ale scriiturii, clădită pe o cultură de tip enciclopedic şi hrănită cu lecturi de primă valoare, asimilate şi asumate estetic. Ceea ce remarcă şi autorul prefeţei, criticul Cristian-Paul Mozoru, este prezenţa în poezie a unor „expresii-cârlig”, cum le numeşte el, preluate din cultura universală şi intrate în mentalul comun. Permisivitatea jocului, în contextul discursului poetic, face loc ironiei, paradoxului, referinţelor intertextuale.
Procedeul este specific gândirii postmoderne şi este valorificat magistral de autorul nostru căruia pare că i se potriveşte jocul liber al discursului cu rădăcini în teoria jocurilor de limbaj a filosofului Ludwig Wittgenstein.
În ton cu gândirea filosofică postmodernă, poetul recunoaşte aspectul multidimensional al realităţii, multiplicitatea punctelor de vedere, complementaritatea şi interacţiunea dintre ele. Având acces privilegiat, în cunoştinţă de cauză, la istoria filosofiei universale, frecventând gândirea marilor filosofi ai umanităţii, autorul poartă „povara” antecesorilor, eul său, plasat în centrul textelor, reflectă şi se autoreflectă, polemizează, parodiază, pastişează, acumulând „prefabricate” din toate zonele livrescului, de la patrimoniul naţional şi universal, la cele mai vechi sau mai recente descoperiri ştiinţifice, tehnologice, culturale. Numeroasele procedee ale intertextualităţii, utilizate, de obicei, cu intenţie ironică, sarcastică sau ludică, au şi o necesară funcţie ornamentală “ de unde şi titlul volumului”, de compensare a metaforei, înlocuită de metonimie ca figură dominantă a paradigmei postmoderne: „În van / aştept tramvaiul cu nume de proces psihic / piramida lui Maslow a rămas / doar cu parterul, / RESTUL E… ZGOMOT!” („Evanescenţă”), (filmul lui Nae Caramfil – „Restul e tăcere” – n.n.); „Kafka s-a speriat de realitatea / imediată / şi a ajuns pe malul mării / în lumea soarelui-răsare / a lui Murakami//… Ne mai întrebăm de ce am ajuns / în reţete universale / de fericire gurmandă… / după ce ne mâncăm între noi // nu e normal ca gândacii/să fie/ hrană globală? // Fericirea are picioare multe.”(„Metamorfoze”)
Dialogul cu trecutul cultural, prin frecventarea şi recuperarea locurilor, nu comune, ci general-valabile, are drept finalitate constituirea propriei viziuni artistice fundamentate pe experienţa faptelor de istorie şi de memorie a minţilor strălucite care au vieţuit înainte: „Am reuşit să cobor în mine, / dar m-am speriat / de atâta întuneric… / toate zidurile erau / desenate cu umbre / atâta preistorie în noaptea sinelui / poveşti scrise în limbi / dispărute / şi semne ale războaielor milenare / cu armate de idoli. / Ce acorduri de Vineri 13/ se scriu / cu amintiri din / copilării anesteziate / cu pene smulse din păsări Phoenix / ce nu au mai dorit să se nască… / Degeaba reuşim să ieşim /din noi, / dacă umbrele ne ţin umbră / într-o lume fără lumi / rătăciţi pe cărări / abandonate de zei / într-un labirint în care / noi suntem / Minotaurul.” (Contraste) (Vineri 13 – filmul american horror independent, din 1980, după scenariul lui Victor Miller – n.n.).
Un poem simptomatic, un fel de inimă a întregului volum este cel intitulat „Paideia”: „ex nihilo, nihil, / nihil sine deo. / ergo, ex deo, deo // silogism sau sofism? / ce frumoasă poate fi lozinca divină / când validitatea vine din inimă / din iubirea faţă de absolutul / creator de absurd / nimic mai înălţător decât strigătul rămas fără ecou / în încercarea de a găsi sens / în tăcerea universului”. Trimiterea la „Strigătul” norvegianului Edvard Munch evidenţiază neliniştea poetului.
Poemul este chintesenţa mesajului artistic, mărturisire autoreflexivă pe marginea rupturii dintre concepţia grecilor antici despre educaţie, cunoscuta Kalokagathia (idealul de bine şi frumos – n.n.) şi educaţia din zilele noastre, sprijinită pe lozinci. Când valorile ne sunt consumismul, globalismul, mercantilismul, egocentrismul, nihilismul, în loc să ne bucurăm binele şi frumosul nostru şi al celorlalţi, suntem tot mai singuri, mai trişti şi mai scindaţi.
Poezia devine salvatoare insulă de linişte, într-un context în care toţi suntem mediu şi consumăm mediu, un context în care ingurgităm informaţii evenimenţiale care ne bombardează, inundându-ne creierul şi sufocându-ne inima. Efectul imediat al acestui bombardament informaţional social-media îl reprezintă relativizarea oricărei certitudini, perspectiva asupra lumii multiplicându-se până la individualizarea absurdă, înfricoşătoare. În acest sens, imaginea poetică devine membrana vecinătăţii poetului cu Lumea, lumea mişcătoare, muşcătoare şi schimbătoare ca în poezia „Origami”: „nimic mai viu ca păsările de hârtie din dialogurile /socratice… // O lume de hârtie creponată ce-ţi flutură viitorul / pe o pânză de Cinema Paradiso în ritmuri de/ balalaică…” (Cinema Paradiso – film dramatic italian din 1988 – n.n.)
Filosofii vorbesc îndreptăţit acum despre era nihilismului, despre lumea de azi ca despre o lume post-adevăr din care se caută salvarea.
Pentru poetul francez Alphonse de Lamartine, în evul romantic, poezia era „cea mai înaltă formă în care se poate întrupa gândul omului”. Pentru poetul Ioan Caulea, poezia este transfigurarea iubirii în leac pentru supravieţuire, aşa cum apare în multe din poeziile cuprinse în acest prim volum al său. În acest sens, veritabilă artă poetică se pare poezia „Jurnal”: „Te-ai strecurat în dimineţile mele / să-mi amesteci răsăritu-n cafea… // Te-ai aşezat în gândurile mele / şi-mi creşti aripi din metafora zorilor / ce-şi caută ritmul din bătaia în geam /…Te-ai adus în palmele mele / să te sorb când mi-e sete de rouă / să-mi ghicesc viitorul în tine / ca un glob de cristal cu vedere / la înălţimi de lumină.” Din acelaşi registru, este şi poezia „Viitor”: „Te-am găsit într-un plic înverzit / de viteza luminii trecută prin găurile negre / ale întoarcerii la originile lipsite de nostalgie. //…trupul tău este metafora ce adulmecă / flori căzătoare şi cozi de cometă / încărcate cu dimineţi eterne /…virgulele tale au gust de rouă milenară / iar punctele sunt intersecţii de vise / căzute în mitologii androgine. // o poveste ce nu s-a mai scris / pentru că ea există dintotdeauna / în căutarea celeilalte jumătăţi de univers”.
Avem în faţă un poet matur şi sigur pe sine care scrie bine, cu miez şi cu originalitate, o poezie consistentă, oglindire a formaţiei sale filosofice, a orizontului cultural remarcabil şi a flerului particular cu care asociază cerebralitatea cu sensibilitatea afectivă. „La final va fi Cuvântul / Cuvântul care dărâmă ziduri” („Ziduri”) este promisiunea pe care o face şi cu care ia în stăpânire tărâmul poeziei.
Creaţia lui Ioan Caulea este o poezie rafinată şi elitistă în care intertextualitatea şi frecventele trimiteri de ordin livresc sunt de mare efect pentru cititorul instruit.
Mulţumiri şi felicitări lui Ioan Caulea, pentru „ospăţul” cultural rafinat care se prefigurează a fi începutul unei cariere artistice de valoare.
ELEONORA BULBOACĂ
Felicitări nesfârșite, domnule profesor!