De la clişee şi tendinţe

…Până să apară şi, poate, să funcţioneze altele noi, presa în particular şi societatea în general, la o nevoie, încă mai utilizează clişee istorice ca cele care spun despre poza care face cât o mie de cuvinte, despre câinele de pază a democraţiei, a IV-a putere în stat, despre cetăţeanul care are dreptul să ştie ori cel care are dreptul să zică. Deşi aproape nimeni nu mai ştie în ce contexte au fost născocite şi ce sens aveau atunci. Cam aşa e şi cu tendinţele (dacă tot anunţam ieri că ni se preconizează ca presa să devină explicativă). Bunăoară, spre anul 2000 s-a vorbit despre o presă socială (şi, ca aspect aparte, comunitară; iar prin efect, populară), care preponderent să dea curs vocilor societăţii din toate straturile ei şi, mai ales, „omului de pe stradă”. N-a fost clar nici atunci dacă tendinţa venea ca o necesitate de prefacere sau şi ca una clamată de teoreticieni. Curând însă s-a observat că treaba cam… scârțâie. Degeaba reportajul (de exemplu…) conţinea 11 voci, dacă se putea presupune că una care să anunţe „adevărul” era a 13-a, neîntrebată, rămasă mută. Ori degeaba conţinea 11 dacă a 13-a, aia neîntrebată, opina (cel puţin în stradă) că cele 11 voci au fost „alese” (din cel puţin 13?) şi, prin urmare, cu ajutorul lor, conţinutul ar fi fost manipulat, cu realitate şi adevăr cu tot… Însă, printr-o urmare, mai sunt persoane care bat în poarta ziarului cerând cu fermitate publicarea – fie că propun versificări, fie poveşti de foarte multe pagini (teoretic, în portofoliu, am reţinut totuşi câteva kg din acestea, care în fond ar constitui o resursă documentară), fie file din fel de fel de scandaluri de familie, procese, fie portrete demolatoare etc. – fiindcă ele (nu-i aşa?!…) au dreptul să se pronunţe, iar cetăţeanul are dreptul să ştie ce gândesc. Va fi fiind aici un pic de neînţelegere a situaţiei; şi tocmai de aceea am aşternut aceste rânduri, ca să (ne) mai explicăm.