Născută la jumătatea unui veac în satul Ilişeşti de Bucovina, după ce voiră să rodească doi tineri învăţători aflaţi la început de drum, am trecut repede dealul şi m-am trezit la Stupca, în casa învăţătorului.
Casa, aşezată undeva în deal, îmi oferea dintru început privelişti în care orizontul era livada, viaţa de la gâză la om, de la floare la răsuflare de vânt şi învolburare de pasăre răpitoare. Mi se prezenta o vastitate pentru bună învăţare a percepţiei începuturilor. Auzeam şoaptele ierbii, ale vântului, sonorităţile înstelatelor, cele de jos dinspre pământ şi cele de sus dinspre cer. Toate.
În fine, câte, câte trecute clipe am parcurs ca să mi se deschidă bine vederea interioară de pământean şi să prind a însuma întrebări, a mă incita la sensuri…
După-amiezile dulci cu cei doi frumoşi ai casei, mama şi tata, aşezaţi pe treptele cerdacului urmărind uliul răscolit de păsările curţii (primul sentiment al primejdiei deci) sau ziua despărţirii de landoul roz, din lemn (sentimentul abandonului pentru o cauză nobilă), landoul salvator cu care cândva a fost gata să plec pe apa sâmbetei, căci din deal a pornit spre vale prin neatenţia tatii într-un vârtej ce urma să mă prăvălească (sentimentul ciudat de bun al primei aventuri, al zborului). În bancă, la şcoală cu elevii mamei participând conştient mi se pare la – şi eu ştiu – prin ridicarea mâinii (sentimentul că şi eu exist, eu ştiu).
Acestea toate şi câte, câte mi-au fost date până la 2 ani şi jumătate să le surprind, când am părăsit Stupca într-o oarecare căruţă. De data asta o căruţă neîmbrăcată în covoare cu roşii mari trandafiri, cum veniseră de frumos cândva bunicii suceveni deja. Am lăsat în urmă un imens covor cu mult verde şi un duh de straşnic şuvoi de cântec şi dor.
O viaţă de poveste pare a fi fost acolo. Un Dicţionar de bun venit în lume pentru înţelegerea iţelor în care aveam să mă încâlcesc prin destin, spre a le descâlci apoi în toată viaţa.
Se va vedea în toate că Stupca a rămas adânc împlântată în fiinţa-mi cu mireasma, magia şi cu cântecul satului cu tot, cântecul şlefuit la şcoala academică parcă a violoniştilor Bidirei, apoi înălţat de Ciprian al nostru. Cu adevăr spun că de la Stupca a plecat în inima-mi, cu mine deci o samă de muzici de neşters. O samă de vibraţii. Nu-s din povestite lucruri, ci din osmotică trăire. Şi astfel este azi clar în sinea mea că tot ce simt pentru satul românesc, al cărui elogiu mi-e atât de drag a-l face, este legat de ceea ce mi-a dăruit atunci Stupca. Aproape tot ce este frumos în sufletul meu pleacă de acolo. Merită aşadar să nu rămână doar în taina mea aceste muzici interioare şi vârtejuri simţitoare. Şi nici doar combustie detonantă spre Înalt în clipa de pe urmă. Deşi, Doamne, tare frumos ar fi să urci la Domnul pe fir cântat de dor din satul românesc, să urci cu cântecul urzit deja sau încă doar colindând printre frunze şi flori şi gâze, cu jeluiri.
Aşadar trăitul în sat, raiul nestins în inima mea, Stupca este parte din geneza mea. Satul aduce – cred şi azi – o iniţiere reală într-un spaţiu sacru, iniţiere care este dată la naştere fiecăruia, după misiunea de împlinit. În lumea satului ai o liberă cale cu vol, frăţietate, un regal al naturii plină de coduri şi experimentări. Ai îndemn, învăţare, suport. Ai cam tot ce-ţi trebuie să te îndumnezeieşti, să te întorci mai bun.
În anul dedicat de bucovineni atât de amplu, divers şi rezonant chintesenţei stupcane, Ciprian Porumbescu, acum când toată Bucovina îl are şi pe buze comemorativ şi cinstitor, pot spune iar şi iar că slava ce o port satului românesc are iniţierea indubitabil a Stupcii lui Ciprian. Şi dacă doi ani de viaţă acolo au fost îndeajuns dimensiunii mele sufleteşti, înseamnă că locul acela are taine descoperite şi descoperibile încă şi a avut, are rezonatori pe măsura tainei. Un vârf energetic al muzicalităţii adunate din boare de vânt, cantată florală, din fluiere atinse de un român adevărat sau din glas de femeie tânguitoare a dor de cele bune, de împreuna, de iubire adevărată, de desăvârşire şi de înalt dumnezeiesc, e STUPCA. Iubire a TOT aşadar, şi cu osebire de NOI ROMÂNII, de comoara ţării.
Nu e o aşezare spectaculoasă Stupca mea şi a noastră. Nu e măiastră arhitectonic, dar este un loc al vortexurilor, al energiei cântului. Sângele pământului, seva fiinţărilor de acolo, toate împreună adună sonorităţi şi cântă şi ţărâna aceea, cântă cu aparte sonorităţi, cântă.
De la doi ani memoria mea afectiva s-a infuzat cu aşa muzică a locului că taie – ca aplomb afectiv – toate amintirile vieţii. Asta-mi explică, dacă ar mai trebui, de ce Bidireii plâng pe strune aşa măiastru şi inspirat şi dureros de bine, iar mai apoi plânge înalt Balada lui Ciprian Porumbescu. Ei nu ar fi existat fără Stupca rai decodată prin viorile lor sufleteşti pregătite pentru asta de către tot arsenalul mediului stupcan. Ei au însumat aproape epuizând taina locului. Taina lui Dumnezeu din acel loc.
I-am auzit ades pe magnificii violonişti Bidirei. Ei veneau la noi la sărbători, şi erau destule. Doamne, tremură întreaga fire-mi, celulă de celulă, căci alunecă ceva în mine – ce nu are cuvinte pe lume – când aud şi azi Hora Bucovinei şi toate cântecele Bidireilor pe care le consider, toate însumate, o mare Horă a Bucovinei.
Muzica Stupcii mă înconjoară ca o corolă aurică şi coboară apoi în toată celula ce sunt. Un gol emoţional se umple de dor nesfârşit. Nu ştiu alţii cum simt, dar pentru mine este o baie dumnezeiască. Este ceea ce m-a trezit din coconul prunciei cu iniţiere la viaţa de om înfiripat spre trezire. Adâncurile muzicii auzite în anii aceea şi apoi la mari sărbători la Suceava, muzica cântată de Bidirei sau de Ansamblul Ciprian Porumbescu la sărbătorile oficiale la care tot oraşul participa, nu-mi va trece decât poate odată cu viaţa.
Toate au fost muze şi la naşterea vibraţiei Ciprianului nostru.
Ciprian Porumbescu nu putea să fi simţit altfel acest spaţiu al său decât iniţiatic, dincolo de ceea ce vor aduce provocările vieţii sale. A intrat în adâncurile vibraţiei Stupcii în ceea ce acea entitate om-natură-duh ceresc adună şi ademeneşte ca să nu treci nepăsător, neînaripat. S-a născut ca să ţâşnească prin el atunci o anume muzică. Era din veacuri plămădită, balada şi câte alte cântece care nu trebuiau să rămână ascunse, ci trebuiau să ţâşnească atunci, să anime, să tămăduie sufletele de români. Este atâta doină de dor în muzica sa cât pentru toată istoria neamului până în adânc de veacuri ce încă vin. Vibraţii sonore ni se transmit inţiatic ca să ne susţină în taină, neştiut, supravieţuirea de neam. E în muzica sa şi trudă şi alean şi adânc de ţăran cuprinzând glasul pământului şi cerului deopotrivă. Este şi istorie trăită, nereuşite şi reuşite victorii. E şi aspiraţie şi mare sete de împlinire de neam în muzica Ciprianului nostru. Ştim că doar suferinţa dă ghes iniţierilor. Ştim că trăitul în belşug nu sondează adâncuri şi nu deschide porţi dincolo de imediatul tern. Ciprianul nostru nu face abatere de la destinul creatorului de rang înalt şi suferinţa nu-i este înlăturată din destin, ci dimpotrivă va fi temei de creaţie ce va cuprinde toate sevele şi elanurile naţiei deodată cu ale sale. Toate glasurile întregului vieţuitor de sus şi până jos. El prinde şi înalţă şi scoate la lumină un şuvoi, un tot şi deopotrivă mesajul istoriei aspiraţiilor noastre neîmplinite.
Aşa cum alchimia florilor, culoarea, forma, aroma lor e mereu uluire nouă, aşa cum ne emoţionăm şi ne mirăm cum răsar traversând strat de piatră şi de humă, florile, ierburile, ca să ne facă ziua în culoare şi miros bun, umbrar şi semn, tot aşa şi vibraţia – cea din adâncuri de glie şi de timp istoric, ca şi cea stăpânită de galaxii şi de matricea iniţială a omenirii – este miracol nouă. Este miracol necesar memoriei colective, întru iniţiere spre autocunoaştere şi depăşire a condiţiei umane, spre îmblânzirea, îmbunătăţirea şi îmblarea noastră întru cele bune, frumoase, desăvârşite.
Slavă ţie, Ciprian Porumbescu al nostru, frate desăvârşitor că ai ştiut să faci acestea pentru noi toţi! Să scoţi din adânc lumini sonore, şoapte a îmbărbătare în şi spre întărirea sentimentului fiinţării româneşti. Mare lucrare tainică şi în mult de smerenie şi modestie.
Doamne, care umbli în taină printre noi şi aşterni în visul vieţii noastre astrele puterii, dar şi ştiinţa binelui, fă-ne nouă mii de ţărani arcuiţi spre tine ca cei mai desăvârşiţi meşteri de suflet din veacurile româneşti!
Umple lumea de Eminescu cu toată pleiada numai de stele pure de dinainte şi după Emin! Umple lumea de asemenea Cipriani şi de Enescieni cu toată simfonia ce ne dă putere şi îndemn de a fi împreună etern, uniţi, solidari şi prin noi înşine clădindu-ne sub bagheta Ta doar, Doamne!
Şi dă-ne o mână de ajutor grabnic pentru o pleiada de îmbunătăţiţi, întru cântec de putere şi bună cuviinţă, cântec pentru zestrea de neam!
Dă-ne glas curajos şi înalt! Iar Ştefan, iar Iorga, iar viteji moldavi şi nu doar moldavi. Dă-ne DOAR bărbaţi ai tăriei, ai curajului şi onoarei dintre cei ce pot fi numai jertfelnici ţării prin osatura de SUFLET MARE prin sfinţirea TA!
Dă-ne glasuri de trâmbiţare a tradiţiei şi doar a voii Tale, unica bine lucrătoare!
Şi aminteşte-ne mereu să stăm numai ca stejarul întăritor doar la umbra sfaturilor Tale!
Şi fă doar Tu, Doamne, totul cum doar TU ştii!
Fă posibil iar ca Ciprianul nostru să ne aşeze în cuget şi simţire sus de tot, cu muzica sa! Facă-ne o nouă baladă!
După cum fă, Doamne, ca fiecare om să ia din viorile lumii, ceea ce doar Tu vrei să ne dai spre buna noastră aşezare în veacuri!
Doamne, duhul trândăviei şi al trădării ia-l de la noi ca şi duhul vorbirii în deşert, al răzvrătirii prin pohte străine nouă!
Şi Doamne trece peste sufletele noastre iar doar cântec sfânt de leagăn, de jertfă, cântec alinător, dar şi încurajator!
Invoc spiritul lui Ciprian, balada sa de neam bucovinean să ne cuprindă în hora cântecului nostru, a renaştere, a întărire după cum, îl invoc pe Eminescu să ne trezească tuturor gândul de a nu mai repeta erorile istoriei. Neînvăţatele.
Avem un Ciprian şi un Eminescu şi un Enescu şi o pleiadă de sfinţitori de neam. Ei sunt cu adevărat Casa Noastră Nepreţuită. Să ne întoarcem acasă!
Să reînvăţăm cum sună balada în adâncurile noastre! Atent însă. Deşi tristă, ea este pentru noi eroică, înălţătoare, precum imbatabilă în speranţă şi tărie este Hora Bucovinei pe care prin rezonanţă cu împreună aş face-o Imnul României. Pentru mine aşa şi este. Necesarul imn de trei strofe doar care ar putea fi atât de simplu inimii şi acţiunii. O esenţă, un ghid încât pruncii noştri să ştie de mici sub ce cupolă valorică să trăiască şi ce au de făcut. Căci acolo – în IMN – este botezul cunoaşterii misiuni neamurilor, deci şi românului pe pământ.
Iată că m-am întors în timp domnesc – doar puritate si vitejie. Alerg încă printre fâneţe cu muzica satului fără egal, zdrobitor de puternică în mine, muzica satului ca iniţiere în cele sfinte. Şi cele sfinte rămân cele ale pământului şi cerului, pure relaţionări ale lui ÎMPREUNĂ.
DOINA FLOREA N.
Comentarii