Întrebarea e cu înţeles echivoc şi necesită precizări pentru ieşirea din ambiguitate. De interes îi pot fi şi alte sensuri, dar aici e vorba de unul care mi se pare că ar sta, cel puţin acum, în vremea pe care o trăim, înaintea altora într-o ierarhie a interogaţiei în materie: cine ar putea să fie Rusia sub aspectul reprezentării şi al exprimării făpturii ei profunde şi, ca urmare, al capacităţii de a decide şi de a acţiona conform cu vocaţia şi cu interesul acestui strat adânc al fiinţei ruseşti.
Nu e uşor de răspuns din exterior, iar ceea ce Rusia spune despre sine cel mai adesea nu capătă credit. Necunoaştere, pe de o parte, dincoace de hotarul ei, sau slabă, superficială cunoaştere a lucrului – care în esenţa lui nu e chiar din miezul lumii, ci măcar un pic marginal, iar pe de altă parte, risc mare de cădere în plasa ideologică – la întinderea căreia, ca o capcană pentru insecte în vecinătatea imediată a gândirii omeneşti de peste tot, nimeni n-a contribuit, direct sau indirect, cât Rusia în ultimii o sută de ani. Se înţelege, cu efect păgubitor pentru cunoaşterea însăşi, dar şi, deopotrivă, pentru imaginea în circulaţie a Rusiei – şi asta chiar dacă, nu doar sub regimul ei politic actual, Rusia este mai hotărâtă şi mai preocupată decât oricine să-şi împrăştie şi să-şi impună pe mapamond imaginea. Una însă, mereu, pe care o vrea cu orice chip, din interes, conducerea ei, nicidecum pe cea cu şanse de a se apropia de adevărul fiinţei ei autentice.
Există apoi alte primejdii, între care aceea destul de frecventă a reducerii absolutizante a întregului la doar câteva însuşiri – care, fie ele de-adevăratelea ori numai putând părea oricât de pregnante şi de reprezentative atât pe scara binelui, cât şi pe cea a răului, lasă în urmă geografii întregi neatinse şi în care pot sălăşlui în discreţie generatori importanţi de caracteristici şi, de bună seamă, de mişcare specifică. Asta, fireşte, pentru că, obişnuit şi cunoscut, căutăm la alţii mai cu seamă ceea ce am găsit deja la noi, iar noi nu avem, de regulă, Siberii, Kamceatka, Vladivostok, Novaia Zemlea şi, desigur, multe altele.
Dar, franc: este Vladimir Putin Rusia? E de mult timp acolo unde stă, în Kremlin, decident absolut fie că ocupă primul scaun sau, iscusit în administrarea puterii şi a autorităţii personale, pe cel secund. Îl întrece deja în vechime pe Brejnev şi se apropie vertiginos nu numai de longevitatea şederii la vârf a lui Stalin, dar şi de caracterul şi isprăvile acestuia. Şi Stalin vine la putere dintr-un trecut personal suspect pe care şi-l prescrie ori şi-l smăcuieşte singur (cunoaştem reţeta!), şi el transformă în proceduri ale exerciţiului puterii porniri golăneşti rudimentare experimentate anterior, şi el, spre exemplu, în 1939 (oare chiar motivat?), intră în Polonia într-un fel de misiune specială, ca într-un cotlon al bătăturii proprii. Chiar pe toate cele staliniste e de înţeles că nu le poate face Putin, iar asta din motive felurite, între care cele care ţin de timp, de moravurile şi de oportunităţi – dar nici timpul nu e încă trecut. Face însă altele, motivate altfel decât prin ideologia bolşevismului – acela pe care măcar prin efectele lui imperiale nu-l respinge, ba dimpotrivă, îl îmbrăţişează strâns, cum, de fapt, au făcut şi alţii înaintea lui, şi, în plus faţă de predecesorii de aceeaşi extracţie plebee, concepe bolşevismul ataşabil pe faţă viziunii ţariste despre marea, mesianica, necesara, invincibila şi eterna mama Rusia. Încât istoria patriei lor – până acum, de mai bine de o mie de ani, aflată continuu in incrementa – şi propaganda de asemeni continuă şi foarte grijulie a conducătorilor au făcut din ruşi, până la cei mai simpli, mari consumatori zilnici de sentiment al cetăţeanului unui stat fără egal de puternic, exclusiv drept şi binefăcător, un mare, veritabil şi tot fără egal filantrop al lumii, îndulcit acest ceai în samovarul central moscovit, în modernitate, cu un ceva cât de cât democratic, oricât de surogat.
Tocmai de aceea, probabil, fastul şi strălucirea de altădată de la curtea ţarilor – amestec, mereu, de vechi Bizanţ şi de cel mai proaspăt Occident – n-au putut fi conservate întocmai, deşi au fost evident râvnite de ţarii cei noi, roşii: era imperios necesar ca ele să fie aruncate vulgului mujic spre a i se da acestuia ocazia să se defuleze călcând în picioare şi sfârtecând astfel cauza cauzelor răului popular spre a i se reîmprospătarea setea care se astâmpără cu sentimentul Rusiei puternice şi atotînvingătoare. Dar s-au păstrat Kremlinul însuşi şi multe ale lui, materiale şi imateriale, frecvent şi vizibil coborâte de locatarii cu sânge tulbure într-un balşoi kitsch pe care îl explică numai imitaţia în absenţa înţelegerii esenţei lucrului şi, ca şi în numeroase alte cazuri şi situaţii, sursa urmelor imposibil de ascuns lăsate pe luxoasele pavimente şi ornamente şi chiar în aerul ambiant de călcătura şi de respiraţia de juntă şi de brigandism ale noilor veniţi la pupitrele statului confiscat.
Prin urmare, este Putin Rusia? Cineva ar putea spune că răspunsul la întrebare este numai şi numai treaba ruşilor – dar nu este, în realitate, numai a lor atâta vreme cât ei au şi întreţin un stat care e atât de interesat ca totul să fie numai după voia lui în toate vecinătaţile şi aceste vecinătăţi ale statului lor se întind între cei doi poli magnetici ai Pământului. Şi Putin este, cert, unul din seria aventuroasă a celor pe care, împreună, destinul, ambiţia, voinţa proprie, acţiunea abilă, dar şi specificul Rusiei eterne completat cu al celei post-ţariste i-au adus în Kremlin, unde există deja reţeta, echipamentele şi toate dotările necesare exercitării puterii. Ceea ce se face, mai întotdeauna de la ţari încoace, sub o acoperire menită să procure atâtea aplauze publice câte îi sunt minimal necesare unei guvernări popular tolerabile ori chiar comode şi, ca sub un jurământ, într-o anumită continuitate de exprimare statală – obligaţii dincolo de care ocupantul scaunului suprem are, justificat, legitim, acceptat, oricâtă libertate de iniţiativă personală în orice sens şi în orice privinţă.
Aşa pare să arate realitatea. În jurul scaunului suprem, la o distanţă pe care ocupantul lui o decide, sunt gata să stea devotaţi, cunoscând şi acceptând că din înalte raţiuni oricând pot fi înlocuiţi cu una din numeroasele lor rezerve, oricâţi Lavrov secondaţi de oricâte Maria Zaharova, oricâţi Şoigu şi Gherasimov, poate şi Dmitri Medvedev, chiar Alexander Lukaşenko şi Ramzan Kadîrov, sigur că şi Prigojin, purtători de cuvânt ca Dmitri Peskov, chiar patriarhi Kiril – care îi încurajează pe recruţi să-şi aducă aminte de excepţia pe care Dumnezeu o face pentru ruşi, anume că, în orice condiţii, „dacă îţi dai viaţa pentru ţara ta, vei fi cu Dumnezeu în Împărăţia, slava şi viaţa Lui veşnică” – şi oricâţi bloggheri afiliaţi Kremlinului şi oricâte mame care le asigură copiilor mântuirea trimiţându-i să-l slujească pe Putin – pe care, de departe vizibil, îl frământă grija faţă de om şi căruia îi pasă de umanitate cât l-au frământat şi i-a păsat de acestea tătucului Stalin.
Şi alţii şi alţii. Între care, ca şi altădată, un Alexei Navalnîi – opozantul aflat deja în detenţie şi care, primind încă o sentinţă, 19 ani pentru extremism, reacţionează astfel: 19 ani într-o colonie penală de maximă securitate. Numărul de ani nu contează. Şi: Cifra sentinţei nu este pentru mine. Este pentru dumneavoastră. Voi, nu eu, sunteţi speriaţi şi privaţi de voinţa de a rezista. Sunteţi forţaţi să vă predaţi ţara, Rusia, fără luptă, bandei de trădători, hoţi şi ticăloşi care au preluat puterea. Între aceştia, de asemeni, jurnalista Marina Ovsyannikova, care, în 14 martie 2023, a intrat în direct, în timpul jurnalului de ştiri de la principala televiziune rusă, Pervîi Canal, şi a afişat o pancartă pe care scria „Stop războiului!” şi „Sunteţi minţiţi” – şi care acum, din Franţa, angajată în conştientizarea de către ruşi a răului pe care ruşii îl tolerează, spune: …atunci când a început războiul, era pur şi simplu imposibil să tac. Trebuia să iau o decizie, pentru că într-o singură zi, Putin ne-a pus pe masă un acord cu diavolul. Dacă ai rămas după 24 februarie să lucrezi pentru acest sistem, atunci eu cred că pur şi simplu ai semnat acest acord cu diavolul.
S-ar zice că nu e aici nimic neobişnuit, întrucât peste tot există ori pot exista curent şi contracurent, excese veritabile ori numai fapte văzute aşa de unii, putere şi opoziţie şi mase inerte, norod care susţine sau norod care tolerează situaţii intolerabile. Şi totuşi în Rusia există mereu ceva diferit: poate că distanţele şi tensiunile dintre cele care coexistă, radicalitatea dramatică a separării părţilor aflate în convieţuire şi a convieţuirii în sine în atare radicală separaţie. Lor, ruşilor, li se va fi datorând existenţa realităţii care a reclamat expresia oximoronică. În orice caz, ceva ne-european – care ar putea explica şi pasiunea europeană pentru spiritualitatea pe care o emană creaţia rusă din mai orice domeniu preocupat de suflet, de mentalităţi, de felul de a fi. Şi poate că frisonul dinaintea celei politice.
AUREL BUZINCU
Comentarii