În trecut, când la sat nu erau chibrituri, femeile bătrâne ascundeau seara cărbuni în cenuşă, pentru ca ziua următoare să aprindă din nou focul cu cărbunele păstrat, în care încă mai pâlpâia o scânteie. O bătrână lua atunci cărbunele şi începea să sufle. Scânteia se mărea. Bătrâna îşi îndoia orsârdia: sufla, sufla, până ce, la sfârşit, cu acel cărbune aprindea o hârtie, iar cu aceasta, surcelele uscate şi, iată, focul era aprins.
Tot astfel se întâmplă şi cu focul rugăciunii. În sufletul aceluia care iubeşte rugăciunea există o oarecare scânteie de rugăciune. Ea poate să pâlpâie sub cenuşa grijilor de fiecare zi, a oboselii zilnice şi a mulţimii lucrurilor deşarte. Adevăratul creştin, chiar şi atunci când are o dispoziţie de indiferenţă, se sileşte către rugăciune. El se roagă şi se tot roagă, aprinde scânteia până ce, mai apoi, primeşte jarul rugăciunii mult dorite.
(Arhimandritul Serafim Alexiev, Călăuza rugătorului ortodox, traducere de Gheorghiţă Ciocioi, Editura Sophia, Bucureşti, 2015, pp. 32-33)
Comentarii