Un articol al Scânteii din 1949 sărbătoreşte 14 ani de stahanovism şi evocă emoţional momentul naşterii mişcării stahanoviste: În noaptea de 30 spre 31 August 1935, minerul Alexei Stahanov de la mâna Irmino din bazinul Doneţului a realizat într-un singur schimb 14 norme de extragere a cărbunelui. În noaptea aceea, tânărul Stahanov a dat patriei lui 102 tone de cărbune în loc de 7 – 8, cât era norma.
Va fi crezut cineva ori nu aşa lucru şi cine şi câţi anume să fi crezut ori cine şi câţi să nu fi crezut în astfel de ispravă, încă una, a inventivului Iosif Vissarionovici Stalin, asta va fi fost cu desăvârşire lipsit de orice interes. Important era şi de astă dată ca faptul – scornit ori nu, scornit mai mult ori mai puţin – să capete picioare şi să umble repede şi călcând apăsat peste tot în Uniune. Ceea ce s-a şi întâmplat din plin, exact cum s-a întâmplat şi cu altele – cu mai toate, de fapt, ale fără de margini iubitului, slăvitului şi genialului mare conducător spre fericire al popoarelor năpăstuite de nedreptate şi de împilare. Regimul lui a dispus întotdeauna de ceea ce a fost necesar pentru ca oamenii, chiar dacă mai au cumva omeneşti îndoieli, să se dea până la urmă la cale şi în orice caz, nimănui să nu-i dea mâna să se manifeste altfel decât cum trebuie.
Aşadar, în noaptea aceea – scrie Scânteia – cu 14 ani în urmă, s-a petrecut un eveniment de uriaşă însemnătate în istoria muncii socialiste: în U.R.S.S, victoria strălucită a lu Stahanov a dat naştere marii mişcări stahanoviste şi, cum era de aşteptat, vestea acestei neobişnuite realizări în adâncul pământului s-a răspândit cu iuţeala fulgerului prin toată Ţara Sovietică, încât foarte de îndată, milioane şi milioane de muncitori sovietici au urmat pilda lui Stahanov şi foarte curând, mişcarea stahanovistă deveni o mare forţă în construirea socialismului şi, mai pe urmă, doar un pic mai târziu, în trecerea cu paşi repezi de la socialism la comunism în Uniunea Sovietică.
Mai ales că totul fusese, desigur, minuţios gândit, plănuit tactic şi strategic încă înainte de noaptea în care, cu 14 ani în urmă, ucraineanul Stahanov din Doneţ avea să facă singur şi într-un singur schimb 14 norme. Şi, sigur, asta devenind posibil, ca formă superioară în dezvoltarea întrecerii socialiste, prin împrejurarea că, spre deosebire de munca în tensiune şi sub ameninţări la patronul capitalist, în Ţara Sovietică munca liberă descătuşează energiile şi se face cu entuziasm, ea fiind acum şi o chestiune de onoare şi eroism pentru fiecare membru al societăţii socialiste şi putând aduce evidenţieri, medalii şi renume public adevărat, acela de fruntaş, ba chiar şi un loc într-un soviet.
Lenin însuşi să fi spus – iar Stahanov cu siguranţă că aflat asta la timp –, că socialismul nu numai că nu înăbuşă întrecerea, ci dimpotrivă, creează pentru prima dată posibilitatea aplicării ei pe o scară cu adevărat largă, de masse, întrucât, precum se ştie, munca l-a creat pe om şi fireşte că toţi oameni doresc să fie creaţi şi să fie oameni. E drept că unii de prin alte părţi, cârcotaşi din fire şi nemernici, să fi zis că ar fi vorba mai ales de munca altora şi s-au întrebat sceptici dacă, odată creat, omului îi mai vine la socoteală să-şi piardă timpul muncind. Însă în situaţia de faţă, pentru că întrecerea socialistă nu este concurenţă, ba e chiar opusul concurenţei imperialiste, exact aşa a fost. Tovarăşul Stalin însuşi a intervenit genial de lămuritor: Concurenţa spune: loveşte în cei rămaşi în urmă, pentru a-ţi întări stăpânirea. Întrecerea socialistă spune: Unii muncesc prost, alţii mai bine, alţii şi mai bine. Mare om, înaltă gândire! Între marii conducători ai marilor popoare, doar Mao să-i fi fost pe măsură în înţelepciune – Cărticica roşie a acestuia putând depune mărturie în acest sens, să zicem că atunci când, la capitolul despre măturat, de pildă, Mao, plin de duh, spune poporului său că unde nu se mătură des, se adună praful.
Revenind însă, ştiinţa burgheză s-a căznit, de fapt, să demonstreze că dezvoltarea în socialism nu este posibilă deoarece ar lipsi în acest sistem stimulentul economic apt să-l facă pe om interesat de rezultatul muncii sale şi de productivitate. Dar stahanovismul este tocmai dovada netemeiniciei unor teorii de atare factură. Întrecerea socialistă a luat naştere pe baza relaţiilor noi, tovărăşeşti, de ajutor şi de colaborare, proprii lumii socialiste, iar într-o anumită etapă istorică a dezvoltării U.R.S.S. a apărut forma cea mai înaltă a acestei întreceri – mişcarea stahanovistă. Calomnierea burghezo-imperialistă occidentală a stahanovismului ca muncă extenuantă nu se susţine nici ea: normele stahanoviste de productivitate se datoresc nu unei intensificări a muncii peste puteri, ci folosirii totale şi raţionale a mijloacelor tehnice, precum şi unei organizări bine chibzuite a muncii. Stalin a spus că există oameni cari au devenit complect stăpâni pe tehnica meseriei lor şi care ştiu să stoarcă din tehnică maximum posibil. La care se adaugă, de bună seamă, atitudinea socialistă faţă de muncă, un ingredient subtil şi rafinat la gustul căruia exploatatorii apuseni nu se pot ridica.
Rezultat al mişcării stahanoviste, creşterea productivităţii muncii în U.R.S.S. în cel de-al doilea plan cincinal a fost de 82% – iar Statelor Unite, scriu gazetele, le-au trebuit 30 de ani ca să obţină o mărire a productivităţii de 70 – 80%, ceea ce înseamnă că ritmul american de creştere este depăşit de cel sovietic de 6 – 7 ori.
După război, mişcarea stahanovistă s-a îmbogăţit cu forme noi: echipe, secţii, fabrici şi uzine devin în întregime stahanoviste. În plus, stahanoviştii sunt acum preocupaţi mai mult de calitate, de economii, de folosirea economică a utilajelor. În felul acesta cresc şi veniturile muncitorilor, iar viaţa lor devine, conform cu ce spune Pravda, tot mai demnă şi mai frumoasă.
Stahanovismul şi metodele stahanoviştilor sovietici nu i-au ocolit pe muncitorii români, care au devenit îndată după eliberare interesați să cunoască îndeaproape secretele dezvoltării şi progreselor din Uniunea Sovietică. Scânteia vorbeşte tot mai frecvent în paginile ei dedicate frontului muncii sau câmpului muncii de avântatele întreceri socialiste care aduc şi la noi rezultate asemănătoare celor din ţara celei mai frăţeşti prietenii. Sunt evidenţiaţi strungari care lucrează în acelaşi timp la mai multe strunguri şi ţesătoare care au în grijă, în paralel, mai multe războaie de ţesut. Mai ales că strungurile şi războaiele de ţesut sunt şi ele sovietice şi aparţin unor sovromuri. Au devenit acum importante numărul de cărămizi zidite pe oră, numărul de şarje pe unite de timp, numărul de metri cubi escavaţi, câte ore de funcţionare fără reparaţie adună tractorul, camionul, locomotiva. Entuziasmul muncii e tot mai mare, întrecerea socialistă e tot mai largă şi apetitul stahanovist poate să apară unde nimeni nu se aşteaptă.
Iată şi fapte. Scânteia comuniştilor noştri, ea însăşi stahanovistă, scrie negru pe alb că pentru recolta primului an al Planului Cincinal impunându-se să se încheie grabnic însămânţările de toamnă, situaţia arată că la 15 octombrie 1950 stahanoviştii agricoli din regiunea Botoşani au însămânţat 102,1% din suprafaţa cu această destinaţie. Cam în acelaşi timp, Scânteia face publică scrisoarea emoţionantă a Valeriei Leic, soţie de miner fruntaş de la mina Lupeni, care spune: Eu îmi iau angajamentul ca zi de zi să-l sprijin şi să-l îndemn pe soţul meu ca să muncească mai bine în abataj, să scoată mai mult cărbune pentru întărirea Patriei, pentru pace. Sigur, din atare motive patriotice întâi şi-ntâi, dar şi pentru că aflase femeia că ar fi vorba ca statul să acorde stimulente salariale muncitorilor fruntaşi în raport de procentajul cu care aceştia îşi depăşea norma.
Tot aşa, în miezul verii lui 1949, cuvenit de gravă, aceeaşi gazetă lămureşte printr-un exemplu edificator ceea ce în orice orânduire socială ar fi dificil de lămurit: Cum depăşeşte norma un paznic de noapte – aici, la o fabrică de unt. Şi e simplu, pentru că există condiţiile necesare: există duşmanul de clasă poftitor la untul democraţiei populare, există o conştiinţă proletară înaintată şi există întrecerea socialistă cu mişcarea stahanovistă şi modelul ei sovietic. Eram mâhnit că, datorită felului muncii mele, nu pot face nimic care să arate cât mă frământă dorinţa de a îndeplini mai mult decât obligaţiile obişnuite ce le am ca paznic – declară cel în cauză, tov. Moldovan Mihaly de la fabrica „Transilvania”. În nopţile de veghe m-am gândit şi am socotit că dacă voi face mai des controlul, se întăreşte paza împotriva duşmanilor poporului muncitor. Mihaly face două ronduri pe oră în loc de un singur rond şi devine astfel paznic stahanovist.
AUREL BUZINCU
Comentarii