Din ce în ce mai mult se discută în mass-media că ţara a fost vândută de conducători aflaţi vremelnic la putere şi ne îngrozim când, aproape în fiecare zi, aflăm amănunte despre câte un tun răsunător dat, într-un domeniu sau altul, în vremea celor trei decenii şi ceva, de când unii au înţeles libertatea ca o turtă, ce poate fi trasă pe spuza lor. Îmi amintesc de prima afirmaţie a unui puternic al vremii că industria românească este un morman de fiare vechi. Acesta a fost semnalul că, dacă tot e fier vechi, se poate înfrupta fără prea multă grijă, din acest morman, cât mai repede, până ce nu vine altul să-ţi fure ciolanul. Au fost alungaţi din toate domeniile oameni specialişti, cu multă experienţă, sub pretextul că au fost comunişti, dar adevăratul motiv era pofta de a pune mâna pe putere şi de a se înfrupta fără de măsură din avutul statului. Aşa s-a ajuns că principala grijă a „luptătorilor vremii” avea să fie transferul din buzunarul statului în buzunarul propriu. Pentru a-şi atinge scopul au lăsat totul de izbelişte. Sub frumoasa zicere latină „Restitutio in integrum” cu acte, dar şi pe bază de mărturii, s-au făcut o mulţime de restituiri false, au fost păcăliţi bătrânii care aveau dreptul la aceste restituiri şi le-au cumpărat drepturile pe mai nimic. Încep să apară băieţii deştepţi, care ştiau totul, mai ales, cum să fure şi cum să vândă rând pe rând industrie, agricultură, patrimoniu, chiar şi sufletul şi l-au vândut.
Desigur că de acest haos au profitat din plin, mai întâi străinii care ne-au promis că vom ajunge foarte repede la nivelul lor de trai, atât de mult de râvnit de români.
M-am întrebat deseori: Noi unde am fost în acele timpuri? N-am văzut? Şi dacă am văzut, de ce n-am acţionat? Oare nu avem şi noi o vină? Oare nu noi ne-am dus cu bruma noastră de bani la Cluj sperând s-o sporim de opt ori şi am îmbogăţit nişte escroci şi potentaţi ai vremii? Nu cumva noi, ăştia de jos, am rămas cu mentalitatea din vremea comunismului: „Fură de la stat, nu de la mine. De ce să mă bag eu?”.
Acum stăm şi ne uităm neputincioşi cum avem şi noi miliardarii şi milionarii noştri pe care nu-i întreabă nimeni de unde au făcut averile şi ne plângem cum de am ajuns în această situaţie catastrofală? Personal, dacă m-aş uita în oglindă, ar trebui să recunosc cu ruşine că nu m-am implicat îndeajuns în viaţa socială care zi de zi s-a îmbolnăvit mai rău.
A făcut-o, în schimb, colegul meu de şcoală elementară, din Pârteştii de Sus, Nicu, aşa cum îl numeam noi colegii şi cum era strigat şi în familie.
Nicu era fiul inginerului Vasile Săhleanu de la Salina Cacica, s-a născut în anul 1946, fiind numit în acte Virgil. După Şcoala Elementară din sat, a făcut Şcoala Medie „Ştefan cel Mare” din Suceava şi în 1969 termină Facultatea de Mecanică şi Motoare Termice de la Institutul Politehnic din Iaşi. A fost inginer la Uzina Mecanică Suceava vreo 15 ani, după care s-a transferat la Uzina Metalurgică Iaşi (unde era director tot un bucovinean, Onofrei Parascan) care a devenit apoi TEPRO Iaşi.
Până în 1989, TEPRO Iaşi avea în jur de 7.000 de salariaţi şi era cel mai mare producător de laminate şi ţevi din Europa. Avea contracte în peste 50 de ţări şi era o întreprindere deosebit de profitabilă. Dar s-a întâmplat aici, la fel ca aproape în toată ţara, procesul de falimentare, la început pe nesimţite şi apoi, din ce în ce mai accelerat, până ce prin 1999 a ajuns în condiţii grave de subzistenţă.
De prin 1997 încep demersurile de privatizare şi singurul ofertant (Asociaţia salariaţilor deţinători ai acţiunilor TEPRO Iaşi primite prin programul privatizării în masă), deşi îndeplinea condiţiile, a fost respins. La o nouă licitaţie a apărut un nou cumpărător firma „Zelerzani Veseli” (Fierarii veseli) a unui om de afaceri ceh, prin intermediul polonezului Frantisek Priplata, pe bază de procură.
La licitaţie este declarată câştigătoare asociaţia salariaţilor din uzină şi comisia se retrage pentru întocmirea procesului verbal. După mai multe ore de dezbateri comisia trece în procesul verbal drept câştigătoare firma omului de afaceri ceh, motivând schimbarea pe loc a unor condiţii din contract, promiţând nişte investiţii cu ajutorul unor bilete de ordin, care mai târziu s-a dovedit în justiţie a fi false.
Salariaţii au devenit din ce în ce mai revoltaţi şi este ales cel mai intransigent luptător pentru dreptatea lor, inginerul Virgil Sahleanu.
Drept urmare alegerii sale şi împotrivirii vehemente cu probe în instanţe de judecată şi câştigarea unor procese este destituit din funcţia de inginer-şef, ba chiar i se desface şi contractul de muncă.
Uzina este falimentată zi de zi şi se mai concediază peste o mie de salariaţi. În acest timp inginerul Săhleanu, mereu cu acte doveditoare, de netăgăduit, câştigă în instanţă dreptul salariaţilor de a fi reîncadraţi în muncă şi pe ale sale de a fi repus în funcţie. În lupta sa a ajuns şi la unii politicieni ai vremii care, voit sau nu, încep să-i dea dreptate şi ajung cu dosarul la FPS (Fondul Proprietăţii de Stat) unde se împotmoleşte. Văzând patronii că nu o pot scoate la capăt cu nicio ameninţare sau intimidare cu inginerul Săhleanu, au hotărât, cu ajutorul şefului unei firme de pază din Vaslui, să-l ucidă. Pe 7 septembrie 2000, inginerul Săhleanu a ieşit din casă cu dosarele pregătite pentru un nou proces ce urma să aibă loc în ziua aceea şi a fost ucis cu mai multe lovituri de cuţit de către cei doi asasini plătiţi de patroni în scara blocului unde locuia. A fost condus pe ultimul drum de peste 5.000 de oameni şi slujba de înmormântare a fost oficiată de IPS Daniel, Mitropolit al Moldovei şi al Bucovinei.
Moartea liderului sindical a avut un oarece ecou de solidaritate în ţară şi, din câte ştim, nimeni n-a dat mai mult pentru salvarea ţării. Nicu Săhleanu, bucovineanul din Pârteştii de Sus, s-a jertfit pentru ţară.
Muncitorii ieşeni nu l-au uitat şi nici nu-l vor uita ridicându-i un monument în curtea uzinei, unul la cimitirul „Eternitatea” unde este înmormântat, un bust la casa părintească din Pârteştii de Sus şi ce mai mare pictură murală din Iaşi, de zeci de metri lungime şi lăţime, pe un perete exterior al Casei de Cultură a Sindicatelor din Iaşi.
Din câte ştiu, mulţi au avut de îndurat încercând să apere avutul ţării, dar numai unul a ajuns la sacrificiul suprem: Virgil Săhleanu din Pârteştii de Sus, judeţul Suceava.
Drept recunoştinţă, cred că ar trebui cunoscut şi amintit mai des, nu numai la Iaşi şi în Bucovina, ci în toată ţara.
GHEORGHE SOLCAN
Comentarii