Dă-le, Doamne, spor la furat!

Citind articole din „Crai nou”, îţi apare inspiraţia şi spui câteva impresii personale, adăugând câte ceva la „cei 33 de ani trecuţi”. „Conducătorii sunt de la Dumnezeu” ne spune Biblia şi, de aceea, în biserici, la fiecare slujbă, fie duminică, fie în zilele obişnuite ne rugăm „pentru conducătorii noştri”. O rugăciune cu formula consacrată: „Şi încă ne rugăm pentru conducătorii noştri”. O rugăciune amară sfârşeşte a fi, însă, aici, de vreme ce unii dintre conducători au devenit nu doar ironici, ci puşi pe jaf şi pe dezastru. Primari, prefecţi, parlamentari, miniştri şi ce-or mai fi ei îşi pun poalele-n cap cu uimitoare nonşalanţă, iar noi ne rugăm în biserici să le meargă şi mai bine. Rugăciunea nu este un simplu gest altruist, generos sau uman în modul absolut al cuvântului, ci o stare de spirit, care conţine tot ce este mai bun în sufletul uman. Dacă azi avem puterea să ne rugăm pentru conducătorii noştri, trebuie să fie aici mai mult un gest formal, decât unul izvorât din suflet. Mai mult o rugăciune umană, decât una sinceră şi plină de energie pozitivă. Şi este formal pentru că, dacă ne vom roti privirea printre conducători, vom fi izbiţi de imaginea sonoră şi vulgară a celor „fără Dumnezeu”. Ei ne-au băgat mâinile în buzunare, fără niciun fel de jenă, de milă, fără nicio urmă de regret – măcar unul virtual. Noi nu le-am cerut conducătorilor să se roage pentru noi, căci rugăciunea este un univers sacru, în care poate avea acces sufletul curat. Noi nu le-am cerut sacrificii şi nu le-am pus în cârcă maldăre de probleme personale, pe care să ni le rezolve. Şi dacă ne-am adresat cu câte o problemă şi uşor de rezolvat, ei au ignorat, au nesocotit omul, umilindu-l. Pentru că problemele le-au creat tot unii ca ei – conducătorii având acelaşi scop. Nu le-am cerut să ne crească şi să ne educe copiii, nici să ne dea salariile lor pentru a ne obloji instinctul cuprins de lene. Era de ajuns ca aceşti conducători să fie primii care înţeleg că „a fura de la stat” înseamnă a-ţi băga mâna în farfuria fiecărui amărât din ţara aceasta, în frigiderul fiecărui şomer şi-n felia de pâine a fiecărui copil. Era de ajuns ca ei, conducătorii, să aibă ochii deschişi cât mai larg şi inima pusă în locul inimii, nu în preajma cizmelor mizere.

Dar s-a întâmplat la noi un soi de „jaf naţional” perpetuat de-a lungul anilor, aşa încât cei mai tari hoţi au ajuns să fie unii dintre cei ce ne conduc.

Este absolut inexplicabil cum a fost posibil şi cum acest popor a avut şi are tăria să se roage pentru o clasă conducătoare pusă pe căpătuială. Şi, probabil, dincolo de rugăciunea formală, trebuie să mai fie o explicaţie: românii îşi iubesc duşmanii. Căci nu putem afirma nici măcar pentru o clipă că cei ce i-au întrecut pe toţi hoţii sunt prietenii noştri. Prietenul care-ţi fură din farfurie şi care-l slujeşte cu sârg pe cel Împieliţat, făcând din banii furaţi motiv de fală, nu poate fi decât unul care te urăşte, dar te sărută pe obraz în vreme ce te şi vinde. Aceşti conducători şi-au luat permisiunea perversă şi sadică de a ucide, furând şi lovind în lumea întreagă în numele binelui personal. Unii, pentru a prinde un post călduţ, devin slugarnici, stau „ghiocel” în faţa superiorilor, le execută ordinele, uneori oribile, răzbunătoare, numai lor să le fie bine. Ei au confundat băncile cu tarlaua CAP-ului şi-au trecut cu tractorul peste orice dâră de moralitate şi peste orice dram de responsabilitate. Pentru ei ne rugăm în biserică, stăm în genunchi, facem mătănii şi ne închinăm. Poate că le dorim să fure cu mai mult spor, poate se ajunge la mii şi mii de miliarde şi, poate, gloria mizeriei şi a desfrâului mental devine ţel al existenţei într-o ţară condusă de oameni care nu-i dau nicio măcar un capăt de privire lui Dumnezeu.

„Dă, Doamne, spor hoţului şi bucurie ticălosului” – iată pentru ce ne rugăm noi şi iată că rugăciunile ni se împlinesc. Ca într-un joc amar al suferinţei şi ca-n cele mai absurde scene ştiinţifico-fantastice ne rugăm pentru binele ticălosului şi al hoţului de mare clasă. Dacă şi conducătorii ar fura portofele în autobuz, am putea să înţelegem şi să ne justificăm generozitatea.

Dar aici se întâmplă mai mult decât atât: conducătorii, moralitatea şi responsabilitatea au ajuns în vârful bananierului, pe când noi privim cu stupoare aceste furturi de-a dreptul oribile, aceşti conducători cu chipuri inteligente şi parfumate şi ne rugăm: „Dă-le, Doamne, spor la furat!”.

În aceste două articole folosind, ca de obicei, antiteza am subliniat moralitatea, dragostea faţă de ţară, sacrificiul sublim al conducătorilor în trecutul îndepărtat care, cu preţul vieţii, au apărat bogăţiile ţării şi cei de azi, care au vândut şi în continuare le vând!

ARTEMIZIA GHEORGHI,

Brodina