Biblioteca Ţării

La conceperea ei, în preajma lui 1848 şi în spiritul încărcat de fervoare naţională al momentului, biblioteca cernăuţeană astfel denumită indica un rang instituţional, după formularea germană Landesbibliothek, dar trimitea sigur, în acelaşi timp, la câteva elemente de ideologie, de crez, ideal şi de opţiune care îi animau pe cei care o propuneau şi o doreau înfiinţată. Încrezători în ştiinţa de carte şi în cultură ca factori decisivi ai oricărei propăşiri, o vedeau instrument popular obligatoriu cu acest rost. De asemeni, biblioteca era privită ca ladă de zestre a spiritualităţii în sens larg, universal, şi loc de întâlnire şi de împărtăşire cu averea acesteia. Dar era, nu mai puţin, loc, faptă şi unealtă de apanaj democratic (în înţelesul de pentru toţi, la îndemâna oricui şi a tuturor, în opoziţie cu privat şi rezervat doar unora) şi, fireşte, naţional, de folos în confruntarea de acest fel din Bucovina imperială. Prin bibliotecă publică, cei deja emancipaţi graţie cărţii lor, având convingerea importanţei acesteia, se întorceau către popor oferind tuturor ceea ce ei credeau că, în epocă şi în vremea care vine, e prima trebuinţă a fiecăruia în parte, a comunităţii în întregul ei şi de bună seamă că, în consecinţă, a naţiei, indicând şi calea: cultura. Deloc însă mai puţin important de văzut – mai cu seamă posibilitatea, şansa, unealta trebuitoare unei nevoi preexistente, necesare obligatoriu, cultivabile, de construire superioară de sine. Demersul nu este prioritar de natură să facă scop din vreo persuasiune ori din îndoctrinarea de vreun fel. Era Biblioteca ţării şi ţara era şi naţie, naţia era română, iar Biblioteca ţării avea fatalmente acest înţeles. Acum, de altfel, în acest climat, se înfiinţează în 1849 catedra de limba şi literatura română, căreia avea să-i devină titular Aron Pumnul. E vorba, deci, în Biblioteca ţării, de un proiect privit ca oportun de iniţiativă românească – probabil că tocmai de aceea susţinut, arată mărturiile, şi de neromâni, precum Cavalerul Umlauff, dar nu numai de el. Ceea ce e în acord deplin cu spiritul naţional şi în acelaşi timp liber, neîngrădit, al acestei Bucovine şi drept urmare, divers până la a putea părea excesiv naţional, dar tot aşa şi nenaţional, ba chiar antinaţional. Şi tot de neneglijat este că Biblioteca ţării, sub îndemn intelectual, a făcut-o ţara şi că, mai departe, ea îşi va fi avut rostul ei în facerea ţării.

Proiectul unei biblioteci româneşti de anvergură nu s-ar putea spune că s-a realizat propriu-zis, dar a fost sămânţa care a dat până la urmă o bibliotecă mare a Bucovinei (provincială – a provinciei, centrală – între susţinătorii desemnării fiind, se pare, şi I.G. Sbiera, universitară, în final). Istoricii acestei instituţii insistă pe eşecul apelului din 1850 al guvernatorului Bucovinei proaspăt desprinse de Galiţia, apel care chema la donaţii publice pentru întemeierea unei biblioteci pe lângă liceul din Cernăuţii şi mai ales pe intrarea în rol a boierilor români: dr Mihai Zotta, ginere al marelui vornic Al. Cantacuzino-Paşcanu, cunoscutul compozitor Carol Miculi, elev al lui Chopin, baronul Iancu Mustaţă, proprietarul Sadagurei, Hurmuzăcheştii şi rudele lor din familia lui Dimitrie Petrino şi alţii. Ei au şi alcătuit statutul bibliotecii care urma să devină proprietate a provinciei pusă sub administrarea dietei provinciale, văzută ca bibliotecă centrală, universală şi poliglotă, destinată publicului cult, dar şi interesului didactic, fără limitare la acesta, pentru că ea trebuia să aibă drept scop principal deşteptarea şi încurajarea interesului pentru o cultură superioară. Se primesc donaţii şi din Moldova: Nicolae Cantacuzino-Paşcanu, Gheorghe Şuţu, Alexandru Sturdza, Nicolae Mavrocordat. Menţionaţi sunt, de asemeni, Scarlat Vârnav, călugărit Sofronie – care iniţiază cea mai mare donaţie primită de Societatea Bibliotecii, o jumătate de casă în Cernăuţi – şi, mai târziu, fratele lui mai mare, Costachi Vârnav – care donează cealaltă jumătate de casă de pe Herrengasse (mai târziu, strada Iancu Flondor). Lui Sofronie Vârnav i s-ar datora mai multe ctitorii culturale şi nu numai, în ţară şi în străinătate, iar de la moştenitori de azi ai familiei, fie spus în paranteză, primeşte danie Ministerul Culturii din România ceea ce în Lista Monumentelor Istorice se desemnează prin Conacul Vârnav-Liteanu. Cu donaţii către Biblioteca cernăuţeană mai sunt menţionaţi Vasile Alecsandri, Mihail Kogălniceanu, Gheorghe Sion, Alecu Sturdza-Bârlădeanu, episcopul Eugenie Hacman, Grigore Ghica, Mihail Sturdza, arhimandritul Filaret Bendevshi, fost stareţ al Suceviţei – fără ca ajutorul să fi venit, nici vorbă, numai dinspre români.

Biblioteca Ţării s-a deschis în 29 septembrie 1852 cu două mii de volume. Este adevărat că într-un climat imperial favorabil românilor în general şi de care românii cernăuţeni au profitat din plin, iar asta, în anumite privinţe, inerţial, şi după ce sentimentele bune ale Vienei şi-au ales, după interesele ei conjuncturale de putere în declin, alţi destinatari. Societatea a fost condusă pe rând, la început, de baronul Iancu Mustaţă, baronul Henniger, Jacob Miculi, Alecu Hurmuzaki. În 1861, Biblioteca, putând deveni în sfârşit aşezământ public, are 7 000 de volume şi o avere considerată importantă, dar urmează să primească în anii următori donaţii mari din succesiunea lui Eudoxiu Hurmuzachi (1.230 de volume), de la baronul Mustaţă (600 de volume), Constantin Tomaşciuc, primul rector al Universităţii din Cernăuţi (2.400 de volume), Împăratul Francisc Josif (1.050 de volume, cărţi rare), ca şi din trimiteri ale universităţilor austriece şi din alte ţări, inclusiv din România, reprezentând mai ales scrieri ale profesorilor acestora. În noua ei condiţie, trecută în administrarea dietei, are ca slujitori devotaţi pe Eusebiu Popovici, iar din 1871, pe I.G. Sbiera, care, activând şi în Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, devenind universitar apoi, imprimă Bibliotecii, atâta cât poate ca scriptor, un accent naţional mai pronunţat decât cel avut de instituţie anterior.

La înfiinţarea Universităţii, când inventarul Bibliotecii Ţării se varsă, încorporat gratuit, în cel al bibliotecii universitare, ea avea peste 15.000 de volume. Guvernul cumpără pentru noua instituţie mai multe biblioteci şi colecţii particulare, încât Biblioteca Universităţii număra la 4 octombrie 1875, ziua inaugurării ei, peste 31.000 de volume. Acum îşi şi ocupă locul în edificiul Universităţii, care fusese construit pentru Şcoala Normală şi este condusă de dr. Carol Reifenkugel (1875-1903) cu renume de intelectual cult, de dr. Ioan Polek (1903-1912), geograf, istoriograf al Bucovinei şi de dr. Fr. Baumhackl (1913-1919), care devine ulterior unul dintre conducătorii Bibliotecii Naţionale din Viena.

Dacă vrem, ne putem întreba, e chiar util de ştiut câţi, cu ce câştig şi ce fel de români au trecut în timp prin această bibliotecă a Universităţii germane cernăuţene. Inclusiv după războiul care avea să aducă Bucovina acasă, întrucât perioadele de ocupaţie rusească din primul război mondial n-au provocat daune Bibliotecii, iar contra riscului ca inventarul să-i fie evacuată (în 18 vagoane!) la Viena, s-a acţionat într-un veritabil complot local care a condus la păstrarea lui în Cernăuţi în condiţiile retragerii administraţiei austriece.

AUREL BUZINCU 

Print Friendly, PDF & Email

Comentariile sunt închise.

Crainou.ro nu este responsabil juridic pentru continutul textelor postate cu titlul de comentariu. Responsabilitatea pentru continutul comentariilor revine, in exclusivitate, autorilor. Comentariile nesemnate (sau neinsotite de o adresa de e-mail valida!), comentariile injurioase, calomnioase, ilegale (antisemite, xenofobe, rasiste etc.) sau fara legatura cu subiectul nu vor fi publicate!

Sumarul ediţiei: